vineri, 10 iunie 2011

IUBIRILE UNUI PESCAR - capitolul "FURTUNA"

Furtuna

Am descoperit că dacă
iubeşti viaţa  şi viaţa te va iubi pe tine.
(Arthur Rubinstein)
In dimineaţa următoare, la ora stabilită pentru plecarea pe mare, am parcat maşina sub salcia de pe faleză, din faţa bufetului Semiramis, ca de obicei, pentru a o feri de canicula zilei şi mi-am cărat grăbit bagajul la barcă. O parte dintre colegii de pescuit îşi trăseseră bărcile la apă până la sosirea mea şi aşteptau să apară toţi proprietarii de bărci, dornici de-a merge la pescuit pe mare. Lansarea la apă a bărcilor se face colectiv, de către cel puţin două persoane, fiecare barcă fiind de peste 100 kilograme şi ridicată  pe plajă la 5-6 metri distanţă de apă. 
Pe cer, mai străluceau palid câteva stele, rătăcite printre norii întunecaţi  Era un cer care nu prevestea o zi însorită, putea să plouă sau să apară valurile largi. Vântul bătea destul de neplăcut, dinspre mal înspre larg.
Deocamdată, marea se prezenta ondulată, de gradul doi spre trei. Mi-am propus să merg mai departe, spre nord, unde mai prinsesem guvid mult şi hanus frumos, în speranţa că la ivirea soarelui, marea se va linişti, ca de obicei.
Un bătrân vecin m-a rugat să-l iau şi pe el în barcă. Moşul avea deja 72 de ani, însă mai fusese cu mine şi nu avea rău de mare, era de baştină de pe malul Dunării, din Galaţi.
De  multe  ori,  atât  eu  cât şi  alţi  colegi  de pescuit, la   insistenţa  cunoscuţilor  sau turiştilor, mai luam  în  larg  câte un însoţitor. Când  sunt  doi  în  barcă, este uneori mai plăcut de ieşit pe mare. Mai stai de vorbă, mai povesteşti, oricum nu eşti singur cu gândurile tale. Fiecare trage la câte o ramă, dacă partenerul ştie, sau dacă ai doua rânduri, se trage la două rânduri de rame. Proprietarul are avantajul că musafirul stă în prova şi  lansează parâma sau o recuperează din apă, iar în pupa ai posibilitatea să arunci voltele în zone noi, în care încă nu s-a pescuit. 
Dezavantajul, când ai musafiri în barcă, este că atunci când îţi este lumea mai dragă, ai parcurs peste o milă marină în larg şi deja tragi cu spor voltele pline cu guvid, musafirul începe să ia copastia în braţe şi să dea la peşte, adică să  vomite.
Răul de mare poate apărea la cei neobişnuiţi şi la valurile făcute într-o cadă, darmite în legănarea continuă a mării. Să-l laşi să leşine în barcă nu poţi. Starea sănătaţii lui se deteriorează tot mai tare. Stă tot timpul lungit, are greţuri, dureri de stomac şi de cap, nu-ţi mai poate fi de folos. Nu mai poate lansa sau recupera parâma. Ai fi un criminal să-l laşi să se degradeze fizic tot mai mult, aşa că renunţi la pescuit, vii cu el la mal şi-l duci  la doctor să-şi revină.
Inlăturând cauza, legănatul continuu şi ameţeala, disconfortul îi dispare după o jumătate de oră, însă parcă nu mai ai nici tu curajul să te întorci la locul de pescuit. Încă o jumătate de oră de tras la rame? Cât mai poţi sta pe mare şi cât peşte mai poţi prinde? Iţi faci toate aceste calcule şi ajungi la concluzia că trebuie să renunţi.
Astfel, ai ratat o zi de pescuit pentru a-i face plăcere unui cunoscut sau unui turist, să pescuiască pe mare, mai ales că, de obicei, nu are nici sculele şi nici momeala adecvate. Pipotă de pasăre se găseşte uşor în magazine, însă nu întotdeauna-i bună. Ori este deja albită şi guvidul n-o mai bagă în seamă, ori vânzătorul îţi oferă mai mult inimioare şi cad repede din cârlig, când le tai bucăţele. Râma neagră este cea mai bună, dar ca să o scoţi este mai greu decât munca în ocnă şi nu se găseşte peste tot, ci doar în anumite bălţi.
În ziua pe care încerc să o descriu, trăgeam singur la rame pentru că valurile mă duceau spre larg, vântul bătea dinspre uscat, aşa cum am mai spus şi efectul greutăţii în plus se simţea mai puţin.  Mi-am luat ca punct de reper să ajung spre Venus, în dreptul circului montat an de an, în fiecare vară, în Saturn. Pescarii ieşiţi cu bărcile în larg îşi luau repere de pe uscat faţă de care se orientau, numai de ei ştiute. Acolo unde pescuiseră cu o zi înainte, sau două, peşte frumos şi mult, acolo îşi îndreptau barca. Acest lucru era valabil numai dacă valurile şi curenţii erau pe aceeaşi direcţie, ca în ziua precedentă.
Acum nu eram deloc mulţumit de felul cum se prezenta marea şi de faptul că mai aveam peste optzeci de kilograme în plus în barcă, adică pe bătrân. Dar după o jumătate de oră, am ajuns destul de departe de mal, spre nord, acolo unde Venus era mai aproape decât Saturn.
Bătrânul a aruncat ancora şi am început pescuitul. Mergea bine. Guvidul trăgea nervos de momeală, iar eu aveam râmă neagră, plăcerea lui, după pipota proaspătă de un roşu carmin, mai ales dacă este de la pasărea de ţară, de raţă, curcan sau gâscă.
Dar valurile se accentuau din ce în ce mai tare. Nu mă deranja mărimea lor, ajunsă la un metru înălţime, ci faptul că veneau dinspre mal spre larg. Tangajul bărcii îmi provoca neplăceri la stomac şi ameţeli, însă eu încercam prin conversaţii  cu nenea Nicu, aşa îl chema pe bătrân, să uit cum mă simt fizic.
Se montase o hulă[i] de fund şi curenţi puternici au început să ne poarte voltele spre pupa. Plumbul de o sută de grame, aproape că plutea deasupra fundului mării. Norocul lui nea Nicu era că dădea doar cu două volte şi le stăpânea cu mâna, să nu fugă peste ale mele.
Vântul crescuse în intensitate. Stropii de apă sărată ne biciuiau feţele. Nu prinsesem mai mult de 3-4 kilograme de peşte şi abia era ora nouă. Sub barcă se deschidea hăul când talazurile se repezeau asupra noastră. Când ne ridicau pe creastă, când ne scufundau în abisul mării. Deja au ajuns aproape la doi metri înălţime, însă erau largi. Când vedeam bărcile din jurul nostru deasupra valurilor, când dispăreau, parcă înghiţite de hău.
Cum aveam de tras la rame peste doi kilometri până la mal, contra valurilor, am hotărât să renunţăm la pescuit, să strângem sculele şi să plecăm spre oraş. Bătrânul se mişca precum melcul, la cât doream eu să părăsim marea de repede. Cerul era plin de nori ameninţători. Berbeci înspumaţi aruncau deja apă în barcă şi toate lucrurile  erau ude. A mai trecut aproape un sfert de oră, până când am putut porni la rame. Trăgem fiecare la câte o ramă, să ne fie mai uşor.
După circa cinci sute de metri parcurşi cu mare greutate, compartimentul din prova, unde stătea nea Nicu, era pe jumătate plin cu apă.           
Bătrânul stătea cu apa până la glezne, barca s-a îngreunat tot mai mult. Trăgeam la rame şi vedeam că nu avem spor, nu înaintam mai mult de o jumătate de metru la fiecare trăsătură.
Valurile înspumate se spărgeau de prova ambarcaţiunii, stropindu-ne cu apa rece şi sărată. Nea Nicu nu mai putea să tragă, aşa că la fiecare trasătură de-a mea, se schimba direcţia bărcii spre nord. 
Am preluat şi vâsla bătrânului care nu-mi mai putea fi de folos, devenise deja un lest în plus şi acum îl simţeam din plin. Aşa că l-am rugat să scoată apa din prova, să-şi schimbe locul şi să treaca în pupa bărcii. Mărind greutatea în pupa, barca se ridica de prova, iar apa nu mai pătrundea aşa multă. Îmi dădeam seama că nu aveam nicio şansă să mai ajung în Saturn, la locul de acostare. Puterile începeau să mă părăsească. Mă dureau braţele de când trăgeam la rame. Trecuse mai mult de o oră şi noi parcă nu ne apropiam de mal. Pe mare nu se mai vedea nicio barcă cu motor să-i cer ajutorul. Ceilalţi colegi pescari erau poziţionaţi mai spre sud, mai aproape de intrarea în golf.
Singura posibilitate era să ne schimbăm traseul, să încercăm să ieşim printre digurile din Venus, de care ne situam mai aproape. Dar tot mai aveam vreo şapte-opt sute de metri şi până acolo. I-am spus bătrânului că dacă mai vrem să scăpăm, trebuie să schimbăm direcţia.
Mergând spre Venus, valurile acum ne loveau travers în babord şi ne împingeau spre diguri. Aşa aveam un avantaj şi o speranţă de a ajunge la mal.
Încet, încet, vedeam cum distanţa se micşorează tot mai mult şi speranţa că vom scăpa din situaţia disperată  creştea. Nu ştiu ce era în sufletul bătrânului, dar mie nu-mi era comod deloc, în acele clipe. Simţeam cum forţa muşchilor mă părăsea. Deja trecuseră mai mult de  două ore de tras la galere şi mai aveam cam trei sute de metri până la mal.
Dar bucuria creştea direct proporţional cu oboseala. Acum înaintam mai uşor. Parcurgeam la fiecare trăsătură câte un metru şi ceva. Barca era jumătate cu apă în prova şi nea Nicu nu mai prididea cu scosul apei din barcă. Totul plutea. Nimic nu mai era uscat. Peştele prins înota în voie prin barcă. El era singurul care se simţea în largul lui şi în siguranţă. Noi încă nu, dar eram conştienţi că nu ne vom scufunda.
Malul se apropiase văzând cu ochii. M-am îndreptat spre cel mai apropiat intrând printre diguri. Aici curenţii nu mai aveau forţa devastatoare din larg, iar bătaia vântului era estompată de poziţia digurilor. Exista pericolul să ne lovim de pietroaiele de pe fundul apei dinspre mal, deoarece nu mai puteam stăpâni direcţionarea bărcii. Nu ştiu cum am trecut printre două pietroaie, când m-am trezit că barca se înfige cu prova în nisip. Valurile puteau s-o poarte spre pietroaie, s-o lovească şi s-o spargă. Am sărit repede în apă şi am tras cât am putut de barcă spre mal. În ajutorul meu au venit doi colegi, care tocmai plecau de la pescuit spre casă şi ne-au aşteptat să vadă cum ne descurcăm. Uzi până la piele şi marcaţi de teama înecului, le-am mulţumit pentru ajutor şi cu toţii am ridicat ambarcaţiunea pe nisip, pentru ca niciun val să n-o mai poată lua.
Am golit apa din barcă şi acum exista problema cum să ajungem acasă cu atât bagaj, care mustea tot de apă. L-am lăsat pe nea Nicu să aibă grijă de lucruri şi în douăzeci de minute de mers pe jos pe malul mării, am ajuns în Saturn, de unde am venit cu maşina să ne luăm bagajul.
Barca am ancorat-o cu un zbir[ii] de un stâlp de iluminat public de pe faleză. Va „dormi” în Venus până mâine dimineaţă, dacă marea se va linişti şi vom pleca din Venus la pescuit dimineaţa. Până seara marea s-a liniştit, a doua zi tot cu moşul în barcă am plecat direct spre zona de pescuit.
Era o zi care nu amintea cu nimic de furtuna din ziua precedentă. Maşina a fost dusă de fratele meu la locul ei, în Saturn şi aşa am scăpat dintr-unul din multele momente neplăcute, când furtuna m-a surprins în larg. De fapt, în Venus am ajuns în acest mod de două ori şi o dată pe plaja din Mangalia, iar în altă zi m-au recuperat bărcile cu motor şi m-au dus în portul pescăresc din Mangalia până a doua zi, când m-au adus din nou pe mare.
Era atunci o furtună aşa de mare, încât eu, stând în barca mea tractată, mă luau valurile pe sus şi o depăşeam pe cea cu motor care mă tracta. Am încercat şi atunci să ajung la mal, însă trăgând de o ramă cu amândouă mâinile, să întorc barca, dar ea tot spre larg se îndrepta. Ancora nu mai ţinea, iar furtuna mă trăgea cu repeziciune spre largul mării. Norocul meu a fost că m-a văzut acelaşi coleg care m-a ajutat să ridic barca în Venus. Era cu nişte vecini la pescuit şi ei erau ultimii care mai treceau prin zona mea. Mi-au recunoscut barca şi m-au auzit ţipând după ei... 
Acesta este Marea Neagră şi capriciile sale. Până acum, am păcălit-o, dar până când, nu se ştie...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu