Coperta romanului ANA, FIICA MUNTILOR

Romanul ANA, FIICA MUNTILOR

Romanul ANA, FIICA MUNTILOR

MOTTO:

Copilăria

MOTTO:

„Dacă inima ta este un vulcan, cum te

aştepţi să înflorească dragostea în ea?”

Kahlil Gibra

1.Ţipătul din munte

Se auzea foşnetul pădurii, iar vântul se strecura leneş printre copaci, răcorind faţa năduşită a călătorului solitar ce-şi propusese să ajungă până la stânele din zona satului Secăria, dincolo de Teşila. Avea el o treabă cu baciul stânei. Doctorul ortoped Istrate plecase din Câmpina lui Nicolae Grigorescu şi a lui Bogdan Petriceicu Hajdeu încă din zorii zilei de marţi, 2 iunie, cu autobuzul ce făcea cursa locală şi coborî la Teşila, ca apoi să bată cu piciorul aceste meleaguri fără seamăn de frumoase, cu toate că din bătrâni se spunea să nu pleci marţea la drum. Era un traseu ce te ducea cu gândul la sălbăticiile de altă dată ale acestor munţi falnici şi plini de păduri de fag şi conifere, neatinse încă de lăcomia omului.

Istrate urmărea prin fereastra autobuzului ce făcea legătura dintre Câmpina şi localităţile de pe valea apei, cum şoseaua şerpuieşte, lăsând în urmă colinele, puşcăria Doftana de la Telega, apoi cheile Brebului. Din ce mergea spre nord, valea se tot îngusta, căpătând frumuseţi montane desăvârşite.

La vreo doi kilometri înainte de a ajunge la marginea comunei Valea Doftanei, cu vreo doi ani în urmă, apele râului au fost zăgăzuite prin construcţia barajului de la Paltinu, formând un lac de acumulare ce poate fi asemuit cu „o mică mare montană” cum se exprima un entuziast localnic.

La începutul deceniului al şaptelea din mileniul doi, mâna românului începu să strice armonia dintre munte şi natură. Începu să-şi lase adânc apăsată amprenta până şi în sălbăticia acestor meleaguri de basm, când s-au apucat să stăvilească şuvoaiele neobosite ale Doftanei.  În rostogolirea lor peste stânci, ca apoi să se mai odihnească în aval unde deveneau molcome, îmbrăţişând drăgăstoase apa lacului Păltinoasa, şuvoaiele se tot adunau odată cu ridicarea barajului şi acumularea de apă, ajungând la acea mică mare locală de care vorbea entuziastul localnic...

Cu patru ani în urmă constructorii hidrotehnici se apucaseră cu osârdie să ridice ditamai stavila în calea apelor, să poată aduce în casele muntenilor împrăştiaţi de-a lungul văii, ca şi a celor din împrejurimi, până la Ploieşti, apa cea de toate zilele.

Doi ani s-au tot străduit constructorii să se lupte cu muntele, ridicând un alt munte din oţel şi beton, înalt de peste o sută de metri, în calea apelor ce se tot scurgeau de pe creste, nu numai din izvoarele naturale, ci şi din ploile torenţiale sau din topirea zăpezilor căzute cu dărnicie în această parte a ţării.

Lucrarea era numită şi „barajul de la Paltinul”, după lacul pe care îl zăgăzuia. Acest baraj schimbase faţa muntelui. Nu-i mai găseai singurătatea ce-ţi dădea liniştea sufletească atunci când te contopeai cu natura sălbatică. Circulaţia a crescut, ca şi locurile de muncă şi numărul oamenilor care câştigau un ban pentru familie, prin aceste meleaguri cam lipsite de alte posibilităţi de  a-ţi găsi de lucru în afara zonei forestiere şi a carierelor de piatră.

Zidul de beton ce unea cei doi versanţi era ca un gigantic zeu antic, cu braţele larg deschise în măreţia sa. Erau lungi de peste patru sute cincizeci de metri, iar zeul pregătit să întâmpine cu pieptul lui puternic miile de metri cub de apă, ce se tot rostogoleau năvalnic de pe creste, din inima munţilor Gârbova, atât ale râului Doftana, cat şi ale râului Gârbova. Soseau tocmai de la graniţa cu judeţul Braşov, printre stânci golaşe sau zone pline de vegetaţie sălbatică, speriind trecătorii ocazionali prin zgomotul lor asurzitor la întâlnirea obstacolelor de tot felul sau a căderilor la diferenţele de nivel al locurilor pe unde îşi taie drum spre acumularea de la Păltinoasa.

Din aceste lacuri apa potabilă cristalină şi rece porneşte acum prin conducte, mai prin tot judeţul Prahova, ajungând în casele oamenilor, de la Câmpina până la Ploieşti sau să irige peste nouă mii de hectare de pământ arabil din judeţ.

Aceste torente îşi caută calea prin albia săpată de-a lungul secolelor, printre malurile stâncoase, unde arbuşti crescuţi parcă din granitul dur al muntelui stăteau de veghe, numărând fiecare păstrăv ce sărea din apă la bulboane, grăbit să prindă câte o gâză rătăcită spre flora montană.

Călătorul nostru solitar îşi târa din ce în ce mai greu picioarele obosite de drum şi de vreme. Mai avea puţin şi ajungea la marginea localităţii Teşila, un sat ca toate satele de munte, cu oameni duri, învăţaţi cu asprimea vremii şi capriciile muntelui, pe care dacă nu-l respecţi, nu te lăsa să treci nepăsător prin tainicele lui cărări, unde numai ursul și alte jivine ale pădurii făceau legea.

            Se opri să-şi tragă răsuflarea lângă apa limpede a unui pârâiaş ce se scurgea din inima muntelui. Bătrânul doctor Istrate se aplecă să-şi înmoaie batista şi începu să se tamponeze pentru a-şi răcori ceafa, de pe care se scurgeau broboanele de transpiraţie tocmai până la betelia pantalonului.

Soarele îşi trimitea cu duşmănie suliţele sale fierbinţi deasupra capului lipsit de orice protecţie. Pălăria parcă nu-i mai era de folosinţă. I se părea că se îngreunase după cei câţiva kilometri parcurşi la început cu voioşie, ca apoi cu paşi din ce în ce mai înceţi şi mai greu de făcut la vârsta sa de om trecut de mult de tinereţe. Cărarea pe care mergea, când urca muntele, când cobora sinuos, ca un şarpe în mişcare. Spera să ajungă la stână înainte ca soarele să se ascundă după munte, iar lumina să părăsească această zi frumoasă de început de vară.

  Ştia că baciul stânei îl aşteptă cu mâna imobilizată, deci trebuia neapărat să ajungă la el pe ziuă. Venise ursul să dea iama în mioare şi cu toate că au sărit câinii la namila cât un juncan de mare, când baciul şef al stânei a vrut să-l lovească cu bâta în moalele capului, ursul a reuşit să se ferească şi lovitura a căzut ca un trăsnet peste un bolovan apărut parcă din senin lângă stână, cu toate că el a fost acolo din totdeauna. Mâna i s-a zdruncinat atât de tare, încât a sărit de la locul ei. I-au venit în ajutor şi ceilalţi ciobani şi aşa au reuşit în final  să-l pună pe musafirul nepoftit pe fugă. Doar mâna lui moş Miron a rămas betegită şi cum nu putea să coboare din munte, i-a trimis vorbă lui Istrate, vechiul său prieten de care îl legau multe amintiri din copilărie şi din armată, să urce la el la stână, că tot stătea degeaba la oraş ca pensionar.

Valea Doftanei se tot îngusta cu cât înainta, iar frumuseţile ce te întâmpinau erau parcă de basm.

 Unui pictor talentat nu-i trebuia decât să-şi aşeze şevaletul şi apoi să surprindă din culori, această magie a naturii verzi, pentru a lăsa lumii imagini nemuritoare ale frumuseţii virgine din această parte a muntelui. Brazii falnici îşi scuturau cetina uscată în bătaia molcomă a vântului din după amiaza târzie a începutului de iunie.

Ajunse la poalele satului Teşila, amplasat în Carpaţii de Curbură, pe cursul mijlociu al râului Doftana, în zona pe care localnicii o numesc „lunca”, zonă împrejmuită cu munţi împăduriţi şi păduri de fag sau de brad, unde din vârful dealului ce se formează la marginea satului, se poate vedea cum se deschide panorama fără asemănare cu o frumuseţe divină din Vârful Secăriei, o zonă golaşă, dar de un farmec aparte, preferată în general oaspeţilor zonei sosiţi de prin toate colţurile ţării să admire frumuseţea munţilor.

Vizitatorul ocazional, odată ajuns pe Vârful Secăriei, avea impresia că este deasupra lumii şi a pământului, că a ajuns în cer şi din această înălţime priveşte cum şerpuieşte Doftana prin măreţia munţilor. Acolo erau în apropiere şi carierele de piatră. Când aveai norocul să întâlneşti norii lăsaţi peste vârfurile împădurite ale Carpaţilor sub greutatea aerului rece din înălţimea lor şi a precipitaţiilor adunate din timpul zilei prin evaporarea apei la căldura aerului din vale, aveai impresia că eşti deasupra norilor, că eşti unul dintre zeii ce stăpâneşte Universul. De pe dealurile din zona satelor Teşila şi Trăisteni ce formau comuna Valea Doftanei, se putea porni pe traseele montane marcate ca cele către Vârful Cazacu, Munţii Baiului sau Pasul Predeluş, ori să vizitezi ruinele Bisericii Vechi de la Trăisteni construită cu decenii în urmă, sau puteai admira frumuseţea pitorească a Cheilor Doftanei săpate în conglomeratele dure de granit, precum puteai vizita şi Rezervaţiile de lemn de peste 200 ani vechime de la Glodeasa.

Relieful muntos al acestei localităţi este mult mai accentuat către nord, cu cât te apropii de judeţul Braşov. Acolo, spre obârşia Doftanei se înalţă masivele muntoase ca: Orjogoaia, Radela, Cucioaia, Zănoaga, Baiu Mare, Baiu Mic, Unghia Mare şi Unghia Mică. Privit din depărtare, muntele Unghia Mare, cu liniile lui geometrice, seamănă cu o „piramidă egipteană înfiptă parcă dinadins aici în frământatul peisaj carpatin”, cum este ea descrisă de către un iubitor al naturii montane, care a întocmit monografia zonei, fermecat de frumuseţea muntelui.

 Tot aici se înşiruie munţii Pătru, Steiasa, Fundurile şi o serie de „clăbucete”, ramificându-se mai spre sudul munţilor Carpaţi.

Localitatea este atestată documentar încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea din timpul domniei lui Radu Paise, numit şi Petru de la Argeş (1535 - 1545).^[1]

 Istrate încercă să evite întâlnirea cu localnicii. Ca tot omul de la munte, aceştia erau învăţaţi să dea bineţe oricărui trecător şi să caute să intre cu el în vorbă. Dacă trebuia să stea de vorbă cu fiecare muntean ce-i dădea bineţe, ca oricărui necunoscut ce le invada intimitatea satului lor de munte, l-ar fi apucat noaptea şi atunci când ar fi mai ajuns la stână?

Era ultima casă pe lângă care trecea şi apoi drumul său iar începea să şerpuiască coborând spre luncă, ca apoi să urce din nou dealul spre Secăria. Acolo se afla şi ţinta drumului său. Dincolo de Secăria era ridicat sălaşul stânei baciului Miron, pe o coastă de deal la margine de pădure.

Depăşi ultima casă din sat construită din butuci de lemn aşezaţi unul peste altul, şi cu acoperişul din şindrilă. O casă nici mai sărăcăcioasă, nici mai arătoasă decât majoritatea caselor din zonă, un pic mai măruntă decât altele din vecini, cu o curte înconjurată de un gard făcut din lemne tinere de copac şi cu o poartă lălâie, având balamale din cauciuc gros, luat de cine ştie pe unde.

            Nu apucă să se îndepărteze prea mult de acea locuinţă, că fu tulburat din visarea lui de călător fără griji, de ţipete de femeie. Erau ţipete de durere, ţipete de disperare.

Nu ştia ce să facă, să-şi vadă de drum sau să se întoarcă la casa rămasă în urma, să vadă ce se întâmplă de se aud asemenea ţipete.

Curiozitatea de om bătrân şi trecut prin multe în viaţă, nu i-a dat pace şi făcu calea întoarsă. Poate era cineva care avea nevoie de vreun ajutor. De ce se apropia mai mult de casa mărginaşă, de ce ţipetele erau tot mai puternice şi mai disperate.

Ajuns în faţa uşii ciocăni şi aşteptă ca cineva să-i răspundă şi să-i deschidă. Insistă când intensitatea ţipetelor se înteţi. Văzând că nu-i răspunde nimeni,  avu curajul să apese pe clanţa uşii şi să pătrundă în întunericul ce-l întâmpină când intră în tinda casei. Vaietele se auzeau dintr-o cameră alăturată. Deschise uşa, obişnuindu-se cu semi-întunericul din cameră. Când pătrunse în odaia slab luminată, văzu o femeie tânără, cam la douăzeci şi trei de ani, poate mai mult cu doi - trei, întinsă într-un pat cu tăbliile din lemn, unde se zvârcolea continuu. După volumul burţii şi-a dat seama că este gravidă.

            - Bună ziua, am auzit ţipete şi cum nu mi-a răspuns nimeni, am intrat neinvitat în casă. Ce s-a întâmplat, femeie?

- Aoleu, mor, dom’le, mi s-a rupt apa şi cred că a sosit clipa facerii. Nu-i nimeni să mă ajute, soţul este la muncă şi sunt singură acasă.

- Nu te speria, copilă, ai noroc. Iată că Pronia Cerească vrea să vă ajute. Sunt doctorul Istrate şi chiar dacă nu sunt ginecolog, sper că ne vom descurca împreună.

- Dumnezeule, Doamne, cum ai avut Tu grijă de mine şi mi-ai trimis omul potrivit să mă scape de la moarte ca şi pe pruncul meu încă nenăscut.

- Am nevoie de nişte prosoape, de nişte cârpe curate şi de apă caldă.

- Omule bun, deschide şi matale dulapul de alături şi ia-ţi ce-ţi trebuie, numai scapă-mă. Au, iar au început durerile. Simt că mi s-a apropiat sfârşitul. Doamne cu ce ţi-am greşit şi ţi-am păcătuit atât de tare de mă pedepseşti?

- Nu te pedepseşte, dacă m-a trimis pe mine în întâmpinarea dumitale. Tocmai treceam prin faţa casei în drumul meu, când ţi-am auzit ţipetele de disperare şi de durere. Lasă că totul o să iasă bine. Stai liniştită.

În timp ce tânăra necunoscută se văita în mijlocul patului din cameră, doctorul Istrate scotoci prin dulapul indicat de gazdă şi îşi alese ce-i trebuia să aducă pe lume o nouă viaţă. Descoperi-se întrerupătorul de pe perete şi aprinse lumina în locuinţă. În cameră atârna un bec chior, prins direct de un cârlig bătut în  tavan. Aşa putu să se orienteze în casa necunoscutei. Găsi un aragaz, aprinse focul şi umplu o oală cu apă de la robinet pe care o puse la încălzit. Se săpuni bine pentru a se dezinfecta pe mâini şi, cu prosoapele curate luate din dulap, era gata să-şi îndeplinească serviciul de mamoş, chiar dacă era prima dată când asista la o naştere.

Femeia se văita de credeai că se rup baierele cerului şi căd peste ea. Era speriată şi neliniştită, iar durerile îi amplificau panica, în ciuda faptului că urma să fi asistată din fericire de către un medic, fie el şi ortoped.

 - Au-u, mor, au, domn’ doctor, fă ceva că nu mai rezist... ajută-mă, Doamne, să scap de chin...  au-u.

- Nu te speria, femeie, răsuflă puternic şi împinge, hai, uşor, iată că începe să apară o nouă viaţă pe pământ. Hai, mai insistă, screme-te, aşa, încă puţin, bine, bine... bravo, gata, uşor, uşor, nu te mai văita, iată că ai scăpat, ai o fată frumuşică foc. Stai să mă uit dacă seamănă cu tine. Istrate tăie cu foarfecul ombilicul micuţei vietăţi apărută într-o nouă  lume pentru ea, printr-un ţipăt strident şi prelungit.

Îi legă cordonul ombilical şi înfăşură noua vietate într-un prosop luat din dulapul din scândură ne lăcuită.

- Vezi, femeie, că nu ai murit? Ce atâta teamă? Nu se moare dintr-o naştere decât în cazuri speciale, când copilul nu iese normal şi nu este cineva de specialitate să te ajute.

- Domnu' doctor, nu cred că am scăpat, au-u, iar mă doare...

- Ce-i femeie, doar nu ai gemeni...

- Au-u, cred că vine şi al doilea...

- Nu-i nimic, poate să vină şi al treilea, cât timp sunt lângă dumneata.

Într-adevăr, femeia născu şi cea de a doua fiică. Semănau şi nu prea semănau între ele. Istrate, obişnuit cu asemenea evenimente apărute prin spitalul unde lucrase, ştia că de obicei gemenii dezvoltaţi în aceeaşi placentă sunt identici. Înseamnă că cele două surori aveau placente diferite şi fizionomii diferite. Vor semăna ele pe parcurs la ceva, se gândi doctorul privind cele două mogâldeţe, cu feţele lor roşii şi câteva fire de păr pe vârful capului. Poate când vor creşte au să aibă părul la fel de negru şi lung ca al mamei lor. Când o privi mai bine pe lăuză, putu să-şi dea seama de trăsăturile femeii. Acum era palidă şi nici lumina nu o avantaja, dar era convins că trebuia să fie o fată frumoasă, o munteancă învăţată de mică cu greutăţile vieţii. Chiar dacă ducea o viaţă modestă, în casă se observa ordinea şi curăţenia. Nu aveau multe lucruri în casă, dar păreau puse la locul lor.

Luă cele două fetiţe şi le duse lângă mama lor, pe care a trebuit să o ajute mai întâi sa se ridice mai sus, să-şi găsească o poziţie comodă.

Plângea uşor când luă cele două copiliţe în braţe. Trebuia să le alăpteze, că ţipau de zbârnâiau toate ferestrele. Cea de a doua era mai liniştită, însă prima se dovedi de la început o rebelă, voia să guste colastra mamei neapărat.

- De ce plângi, femeie? În loc să fii bucuroasă că ai două fete sănătoase şi că ai scăpat cu bine! Uite cum ţipă de se aud peste munte.

- Cum să nu plâng, domn’ doctor? Mă gândesc când o veni bărbatu-miu de la crâşmă şi va găsi încă două fete, ar fi în stare să mă şi bată.

- Cum aşa, încă două? Mai ai şi alţi copii la vârsta asta?

- Da, mai am două fete mai mari. Una de şase ani şi alta de patru, care sunt acu’ trimise de acasă peste deal, la o soră din Secăria.

- Dar când, Doamne iartă-mă, le-ai făcut, femeie? Câţi ani ai, de fapt, copilă?

- Douăşcinci.

- Şi la vârsta asta ai copil de şase ani?

- Dapă-i, dacă m-am măritat de crudă? Nu aveam nici optşpe ani.

- Deci cam la nouăsprezece ani aveai primul copil?

- Dapă-i, aşa este cum zâceţi.

- Te-ai gândit ce nume le vei pune celor două fetiţe?

            -    Aveam de gând să-i zâc Culai, dacă era băiat de la Nicolai, numele bunicului meu, Ana-Maria dacă-i fată. No’ acum dacă-s două, la prima am să-i zâc Maria şi celăilalte Ana. Fo bine, fo rău, aşa mă gândii să le zâc. Voi vedea ce zâce şi soţul când o veni.

- Pe Istrate îl distra vorbirea femeii. Se vedea de la distanţă că este o fată simplă de la ţară, fără prea multă instruire.

- Femeie, cum de eşti singură în asemenea situaţie? De ce nu te-ai pregătit să ajungi la o maternitate sau la un spital? O luă la rost doctorul Istrate. Nu ştiai că poţi să mori singură aici, între dealuri, la margine de lume?

- Of, domn' doctor, sărut mâna. Dumnezeu te-a îndrumat să treci pe la poarta mea să mă salvezi. Nu ştiu ce mă făceam fără matale. Dar ce făceam cu celelalte fete atâtea zâli?

- Ce-ai făcut şi acum, le trimeteai la sora ta. Nu ai soţ?

- Ba am, păcatele mele, n-aş mai avea. Lucrează pe şantierul forestier, doboară şi încarcă copaci în camioane. Când termină şi nu mai lucră, cine ştie pân’ ce bodegă se opreşte. Pân’ nu se îmbată, nu ajunge acasă. Un coşmar este cu el, dar şi fără el ar fi la fel. Din ce câştigă şi nu-i bea, ne putem descurca, cum văzuşi şi matale, la limita existenţei şi a lumii de aici dă la munte.

- Şi cum te cheamă, copilă? Eu trebuie să anunţ autorităţile precum că am adus pe lume două suflete şi că pe tine te-am lăsat bine sănătoasă. Trebuie să vină de la spital să vadă copiii şi pe mamă dacă sunteţi bine şi să vă ia în evidenţa maternităţii.

- Of, să mă bată Dumnezeu. Mamă de patru fete la douăşcinci de ani. Fana mă cheamă. Ştefana Nechifor după soţ, zis a lui Clondir, cum îi zâc ăştia soţului că toată zâulica-i cu clondirul în faţă la crâşmă-n sat.

- Soţul este tot aşa de tânăr ca tine?

- Nu-i, vai de păcatele mele. Este cu nouăşpe ani mai mare.

- Dar ce-ţi trebui, femeie, ca la optsprezece ani să te măriţi cu unul aşa de vârstnic? Că bogat văd că nu este.

- Ei, domnu’ doctor. Necazurile şi gurile multe din casa părintească. Nici tatăl meu nu era mai breaz ca soţul. Cel puţin al meu s-a luat de băutură mai târziu. La început a fost bine şi frumos, dar odată cu apariţia a încă două guri în casă şi după ce l-au dat afară de la fabrică... Lucra la Câmpina şi făcea naveta cu rata. Era strungar şi câştiga bine, însă l-au prins într-o zi băut la serviciu şi     l-au dat afară. De atunci nu a mai găsit de muncă în meseria lui, aşa că doar la doborât copaci sau construit drumuri forestiere a mai găsit şi matale ştii cum este când nu mai faci ce ai învăţat şi ce-ţi place. A mai lucrat şi prin carieră...

- Da, te înţeleg. Uite că se întunecă şi eu trebuia să ajung la stâna baciului Miron, înainte de apusul soarelui, că şi el are o mână beteagă.

- Îţi mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să te răsplătească după fapta matale milostivă. M-ai scăpat de la mare belea. Nu ştiu ce aş fi făcut singură în casă şi cum puteam să nasc două fete fără nimeni lângă mine.

- Vezi? Cineva acolo Sus te iubeşte şi are grija ta şi a familiei tale.

- Da, sărut mâna şi Dumnezeu să vă ajute.

Istrate îşi căuta pălăria şi desaga lui cu cele necesare reparării mâinii baciului Miron şi luându-şi la revedere, ieşi din casa femeii. Când să tragă poarta de la gard după el, dădu nas în nas cu un bărbat de vreo patruzeci şi ceva de ani, care duhnea de la o poştă a rachiu de proastă calitate. Acesta se arătă mirat când văzu un străin ieşind din curtea sa.

- Seara bună, bănuiesc că eşti stăpânul casei, zise Istrate.

- Da, mă rog, matale cine mai eşti, de mă întrebi şi mai şi ieşi din curtea mea? Zise bărbatul pe un ton plin de arţag.

- Doctorul Istrate. Tocmai ţi-am adus pe lume încă două fete.

- Ce...?! Şi nu mai aşteptă lămuriri de la străin că se duse glonţ spre casă, împleticindu-şi picioarele.

Istrate, care ratase întâlnirea cu baciul Miron, neajungând la timp la stână să-i repare mâna, s-a gândit să treacă pe la postul de miliţie din Secăria şi să anunţe naşterea celor două copile, să vină cadrele medicale să le asigure asistenţa de specialitate şi să ia copilele în evidenţă, ca apoi de la miliţie să plece mai departe spre stână. Nu mai avea mult de urcat de la Secăria şi, înainte de a se întuneca de-a binelea, va ajunge şi el la prietenul său, Miron, care îl aştepta să-i repare mâna betegită în lupta cu ursul.

---

^[1] O parte dintre informaţii privind monografia localităţii Valea Doftanei sunt luate de pe internet.