Depăn amintiri înşiruind pe aceste
pagini secvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse atâta timp în străfundurile memoriei
mele, ajunsă poate la răscruci de vremuri.
Eram prin anul 1956, când aveam
vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de
comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie
frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de
familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am
păzit doi ani la rând via noastră.
La circa cincizeci de metri depărtare de lotul nostru de viţă de vie, avea şi tata
mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a
spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva
celor ce ar fi dorit să se îndestuleze cu strugurii copţi?
Înainte de a ne instala ca paznici
ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu
paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama iarna la război, lua
câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în
căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia
săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de
casă pentru spălat, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton
asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.
Când ajungeam noi la vie pe la
începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de
struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de timpuriu mai ales să alung graurii
care ciuguleau boabele date în pârgă.
Săpa tata spre drum în capătul
lotului, o groapă de jumătate metru adâncime şi de un metru jumătate lăţime pe
doi metri lungime. Construia din lemne de salcâm deasupra acestei gropi o formă
de piramidă, peste care punea crengi, iar peste ele paie de grâu apoi
carton asfaltat, fixat cu bolovani de piatră ancoraţi cu sfoară. Toate acestea
pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în
bordei.
Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre
răsărit al bordeiului, iar la mijlocul ei stivuia pe lăţime ca un zid, chirpicii
de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste ea era
aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite,
în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite
familii din comună aveau întinse pe jos covoare din iută, sau ţesute la război,
direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori
pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumea din lemn. Aşa se
"tencuiau" şi casele, peste care lipitură se dădea cu var stins şi
albăstrit cu sineală.
Cum spuneam, tata a construit
bordeiul sau coliba cum i se mai zice prin alte părţi, ne-a instalat patul şi
cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în
septembrie.
Seara după ce îşi termina
treburile gospodăreşti de prin curte sau de pe la câmp, cu recoltatul
cerealelor sau prăşitul porumbului şi al florii soarelui, ajungea la noi să nu ne speriem singuri departe de casă. Ascultam cum se
aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri,
Mircea şi Cezar, cu o diferenţă între ei ca vârstă de un an.
Căţeluşa Braica era cea care îl
auzea prima pe tata şi dădea semnalul prin mişcarea voioasă a cozii şi
lătrături vesele repetate, când simţea căruţa că vine tata să rămână peste
noapte cu noi. Alerga veselă până la movilă în întâmpinarea căruţii. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă încredere în a
ne lăsa singuri peste noapte.
În capătul lotului de viţă al
bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ, înaltă de vreo doi metri şi
jumătate dar cu un diametru de peste zece metri. În mijlocul ei era instalat un
semn topografic de aliniament reprezentând o anumită cotă. Nu se ştia cine a
ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de
independenţă. Povestea bunica că pe atunci era domnişoară de vreo douăzeci şi
doi de ani. Apucase trei războaie dintre care două mondiale.
Chiar dacă avea vârsta de 103 ani, avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o
sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Povestea uneori cum fugeau din
calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin
gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în
casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleiaşi familii pe la alte gazde,
după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească. Uneori veneau hoţii şi le furau
tot ce găseau prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite tot de nişte
copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.
Doar vederea o cam părăsise pe
bunica. Nu mai vedea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva
prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i
strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu
bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de spusele bunicii.
Între movilă şi lotul cu viţa de
vie al lui tata mare, (aşa spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei,
tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai
bine de un ar[2] de
pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul
între timp a sădit puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula.
Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde
creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii ce se coceau la umbră, erau
deosebit de aromaţi şi cu o boabă mare, albă, cu un puf argintiu pe ea.
Megieş cu lotul nostru de viţă de
vie, un consătean semănase în acel an porumb şi printre rânduri a cultivat
spaţii rotunde cu găulean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar
avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Mama mare fabrica din el
un magiun foarte gustos. Avea o presă
specială folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.
Acest consătean în spaţiile sub
formă de cercuri în care se ridica măreţ găuleanul, cultivase pepeni verzi şi
cum începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul să stea şi el de pază. Era
cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema dacă
el mănâncă struguri din via noastră şi eu pepeni din bostana lor improvizată,
aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca
împreună, alungând plictiseala din timpul zilei.
La capetele lotului de vie treceau
două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci
reşedinţă de raion, altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastră
sau din satele din apropiere.
Noi ne învecinam cu loturile
Cooperativei Agricole din comună, cultivat la capătul dinspre movilă cu
lucernă. Erau peste o sută de hectare cultivate cu lucernă. Aici aduceau să
pască cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospodăria colectivă de
producţie ) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje. Erau câteva zeci de
cabaline şi de obicei doi - trei flăcăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau.
Pentru că aveam nevoie de distracţie,
ei ne lăsau să le călărim caii şi să facem întrecere între noi, în schimb îi lăsam şi noi să mănânce struguri
sau pepeni. Era un troc echitabil spuneam noi copii. Acelaşi lucru se întâmpla
cu tractoriştii care după recoltarea cerealelor arau miriştile[3] pentru
însămânţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum
se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la capătul lotului, apoi mă lăsa pe
mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau.
Cât era ziua de lungă stăteam
cocoţat pe tractor şi trăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru
de făcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca să pot reintra
pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul
naturii, luptându-mă cu graurii care se aşezau în stoluri peste butucii de vie
să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi
de iepuri de câmp care aveau puii la umbra şi adăpostul viţei.
Sâmbăta când era cerul senin,
scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se
încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia
să fierb apa pe pirostrii că ea făcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam
căra albia plină cu apă la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata.
Seara când venea tata să stea cu
noi ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze
bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceape-ului şi luam
porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de
cinci litri în care mai gătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, ciorbă pe
care o acrea cu aguridă, adică struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful
crengilor de viţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia multă mâncare în
timpul zilei. Mâncam seara cu tata când
venea la noi cu mâncarea gătită de mama.
Bunica îmi povestea
cum la războiul de independenţă au venit muscalii[4] în comuna noastră.
Cât au stat soldaţii în comună străbunica a ţinut-o numai în pod de teama lor, mai ales
că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii
ruşi fete prin alte comune. Armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile
oamenilor. Ofiţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii.
Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai
multe acareturi[5].
Cât stăteam la vie, o auzeam uneori pe
bunica ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau bine
strugurii, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pipăite că nu îi
vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă până în pământ, din
material ţesut la război nu de cumpărat, un fel de stofă aşa cum apar costumele
populare la cântăreţele de muzică populară de astăzi, apoi îi aducea la bordei
să-i spele în putina cu apă.
Mama îi mai trimetea uneori lână
să o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să răsucească ce a tors. Lâna aşa
pregătită o vopseau în mai multe culori
şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, preşuri sau chiar covoare
de pus pe pereţi.
Acest ciclu cu paza lotului cu
viţă de vie se repeta anual. Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de
absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am
fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă
Lorina Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne
înmâneze diplomele de merit şi
certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul abia am luat
menţiune. O aşteptam pe stradă în faţa şcolii mai mulţi copii băieţi şi fete,
să vină la şcoală să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comună, în clasa a V a.
Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea
şcolii, am urinat pe gardul şcolii şi tocmai atunci sosea doamna preoteasă care
m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a
ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat
câteva palme peste obraji şi după ceafă apoi s-a dus direct la catalog, a
modificat nota de la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de
absolvire. Aşa de indignată a fost că am urinat pe gardul scolii, de parcă
dărâmasem şcoala, nu că doar îi stropisem gardul.
Nu eram făcut nici pionier. Abia
în clasa a V a am fost primit odată cu cei din clasele mai mici a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu
era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor” iar
fratele tatălui meu şi naşii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui
mama mare, deci mătuşă) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de pământ
arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat la Râmnicu Sărat, iar toată averea
le-au confiscat-o, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a
ceape-ului. Era culmea utopiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de
dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari.
Când venea tata seara la noi, îl
tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile
lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la primărie, cât şi
politicienii veniţi de la raionul Negru Vodă să intre obligatoriu în colectiv.
Foca, miliţianul din comună, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu
cererea în faţă îl forţa să semneze intrarea în ceape. El refuza ca mai mulţi
cetăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, când pe
la loturile unde avea pământul, când la noi la vie. Pleca noaptea de la noi spre casă să ia alimente
şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum
erau doar treizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau
apă pentru noi şi grăunţe pentru cai.
Primar era un croitor care de fapt
copilărise cu părinţii mei şi chiar erau prieteni de familie, dar cum intrase
în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul, era în
interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi menţinut în post de
către cei de la raionul de partid. Aşa se angajase Vasile Vâlcu, prim
secretarul de partid pe judeţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el
va colectiviza primul din ţară întreg judeţul.
Cotorişcă, cum era poreclit
primarul a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie. El era ca un surdo-mut,
inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici
chef să-l muncească nu avea, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi
să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai săracă şi făcea
orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să
aibă postul asigurat şi în continuare, altfel iar se apuca de cusut pantaloni
dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al
avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastră uitând că sunt prieteni
şi că mai toată ziua îi “stârmocea"[6] nasul pe la noi ba
după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele. Locuiau vis-à-vis
de curtea noastră. Acum veneau să spioneze dacă tata este acasă să-l poată
chema la “post”.
Într-o zi tot l-au dibuit. Venea
de la cariera de piatră a comunei cu căruţa plină spre şoseaua comunală, să
scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la
ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost
reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut
pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. Acum venea la noi mama în locul lui.
În cea de a treia zi l-au scos din beci
şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în ceape,
Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu forţa pe tuşieră şi apoi pe
adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent
a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe
deasupra şi epitrop al bisericii comunale, deci cunoscător şi de contabilitate
financiară.
Venea mama la noi în fiecare seară plânsă tot
timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “Să-i ardă focul şi para şi să
se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de
comunişti”. Ce nu a spus bunica de
supărare cred ca nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de centenară. Până la
urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare,
ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd căruţa şi tot ce avea el agonisit
pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă
copiilor, că eram trei fraţi. Ne-au lăsat doar viţica tânără de vreun an.
Cotorişcă poate numai ca să
sfideze bunul simţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele
ceape-ului pe Mircea. Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească,
absolvent a două clase elementare. Cum în 1927-28 a fost ultima migraţie în
comună când au venit olteni şi tulceni pentru că li se dădeau loc de casă şi
câteva hectare de pământ spre împroprietărire, printre emigranţi s-a numărat şi
el. Cum a ajuns preşedinte de ceape din argat de boieri numai el ştie, noi aşa
l-am găsit când tata a fost obligat să “semneze” adeziunea.
Împreună cu tata, în
primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă
de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin. Era renumit pentru calitatea
şi aroma vinului în comună de aceea când încă mai erau prieteni, toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de
Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea
să concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu
era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în
zilele noastre.
Când primarul venea cu şareta
acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea
“birjarul” din partea celor două femei, vai de mama lui. Abia dacă reuşea apoi să-l
ducă de căpăstru până la el la poartă.
Îmi mai povestea bunica la vie, cum au
coborât din munţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhumanţă.
Bărbaţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată
averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urmă pe drumuri ocolitoare să
nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au străbătut întreaga Oltenie, Ialomiţa,
până au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine să-l
muncească.
Toate satele erau pline cu tătari
dar cum acestora nu le plăcea să muncească pământul, nu erau interesaţi de
agricultură. Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund
în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de pământ şi cu acoperişul din
pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui şi fumau din narghilea.
Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe
nişte măsuţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ceşti minuscule
şi turnau mereu cafea din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă de la fântână.
Casele tătăreşti erau parcă nişte
bordeie mai mari, cu acoperişurile lor de pământ pe care se urcau curcile să
ciugulească iarba. Cel mai mult la tătari le plăcea să crească curci. Aveau cu
zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu.
Ei au intrat primii în ceape la
înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei care nu aveau după ce bea apă de săraci ce
erau. Săraci, săraci, dar ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul
comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputaţi comunali
sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl făceau din beţe de
floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se aşezau pe “tron”, dar de pe
lista de deputaţi nu lipseau niciodată.
Imi amintesc de o situaţie hazlie
de care a râs mulţi ani toată suflarea comunei. Una dintre deputate avea un soţ
foarte gras, de aceea i se zicea “Gavaz”. Aveau un WC făcut din beţe de
flarea soarelui şi nu ştiu din ce era făcută podeaua că într-o zi cât era el de
gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă.
De acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputată, în realitate
femeie de serviciu la primărie (nu le spun numele că sunt morţi de multă
vreme), să-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa
acelor “politicieni” ai vremurilor trecute.
Tătarii în general locuiau în
centrul localităţilor dobrogene. Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor
şi ale comunelor, erau tătăreşti. Mama mare pe nume Semilia împreună cu familia
sa, erau sosiţi în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Brăilei şi al Râmnicului
Sărat. Ea vorbea perfect turceşte şi devenise astfel translatorul oficial al autorităţilor care se
subordonau pe atunci turcilor.
Părinţii mamei în timp adunase cumpărând mereu, douăzeci şi
cinci ha de pămând dar mama mare a născut, cincisprezece copii dintre care au
trăit doar şapte, trei fete si patru
băieţi. Mama era a treia ca născut, dar cea mai mare dintre fete. Părinţii ei
apoi au împărţit pământul copiilor la căsătorie. La bătrâneţe înainte de
colectivizare mai aveau puţin din cele douăzeci şi cinci de hectare.
În schimb bunica Floarea avea
cinci copii, patru băieţi şi o fată, tata fiind prâslea, de aceea a rămas cu ea
în casă. Ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu
a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, rămânându-ne doar casa şi cei
patru mii cinci sute de metri pătraţi de curte pentru care acum nu mai aveau
nici acte de proprietate, fiind lot dat în folosinţa părinţilor, el aparţinând
ceape-ului de la data "semnării" adeziunii de intrare în colectiv, considerându-se
doar lot ajutător lăsat părinţilor.
La câteva luni de la forţarea
tatei de a intra în ceape şi despărţirea noastră de bunurile “donate” gospodăriei
colective “benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de
pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspiraţii mai înalte şi mai
sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi
mai drepte acolo sus în ceruri, alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104
ani, lăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea.
De câte ori mă scăpase de furia
mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum nuiaua mamei era
mai mereu îndreptată spre fundul meu, eram oaspetemai mereu al bunicii, alergâd spre odaia unde
locuia ea şi direct sub pat cu mine. Rămânea ca ea să se războiască cu
furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am
reuşit să intru în camera ei.
Îmi amintesc cu nostalgie cum în
vara lui 1957, înainte de a-l forţa pe tata să “semneze” adeziunea de intrare
în ceape, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreună şi
s-a pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai văzut niciodată.
Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în două. Ruperea norilor era chiar
deasupra noastră. Când fulgera zicea-i că ia foc bordeiul, se scurgea flacăra
chiar în faţa lui.
Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi
s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea,
plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai liniştită. Stătea în
vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne
ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă
încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat,
căţeluşa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa
beciului folosită drept pat.
A ţinut ploaia mai bine de
jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a
intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în
caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur
la vie. Încă nu o aduse-se pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se
pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a
pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele
fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii
au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele la adăpost în
bordei. Doar trupurile cailor stăteau afară şi peste ele curgeam zeci de litri
de apă. Când tuna, parcă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în două
iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodată
înspăimântător.
Noroc că era vară şi totul se zvânta repede.
Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de apă nu era suficientă
pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lungă de secetă şi pământul
începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpături.
Se anunţa şi o iarnă la fel de
grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o
solă cu ovăz. Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”, o plantă din a cărei rădăcină când se rupea
la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi
copii îl adunam în cantităţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un
fel de “orbit fără zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate
comori pe miriştea de ovăz.
Şoarecii au adunat mari grămezi de
boabe de ovăz pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a
fost greu să îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de
merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reuşit să fac un sac de
asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor noştri. După aceste semne mi-a spus
bunica că trebuie să ne aşteptăm la o iarnă grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi
fost. În acea iarnă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata
a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei la grajduri, să poată da de mâncare
la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi
apoi pe cucuveaua[7] casei.
În acea iarnă s-au întrerupt toate
legăturile cu oraşul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de
la poştă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu
cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesională şi venise cu trenul
până la halta “Călugări” cum i se spunea
haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun
kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul
schitului. Schit s-a construit acum câţiva ani la un kilometru mai departe de
mare, pe malul lacului Tatlageag.
Până în comuna noastră erau de la
haltă vreo 10 kilometri pe drum direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât
mai multă lume prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula
din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreună în comună după un
chin de câteva ore bune prin nămeţii de zăpadă şi un viscol în câmp deschis de
te tăia la faţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul poate, poate se vor
împrăştia să-i atace. Noi copii ne jucam prin nămeţi ne ţinând cont de viscolul
de afară. Era zăpada trecută peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad
de doi metri înălţime. Când l-am văzut în capătul străzii am încremenit de
uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbrăcat cu
un paltonaş şcolar de uniformă mai mare ca el, să ajungă pe o asemenea vreme şi
aşa distanţă până acasă?
Vremuri, vremuri, parcurse cu
clipa, cu ziua, cu viaţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii
rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care
ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni nu vrea să-şi mai
amintească. Doar tu, omul care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le
scoţi la lumină, le ştergi de praful uitării şi ţi le aşezi pe raftul
aşteptării, să le vină din nou rândul să iasă la lumină şi să fie cunoscute şi
de alţii care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi fără
importanţă.
Mangalia 26-27 mai 2011
[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale
presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea
apei. Se
folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[2] un ar este egal cu 100 mp
[3]
solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat
plantele cerealiere. N.A.
[4] soldaţi ruşi
N.A.
[5] construcţie auxiliară care ţine de o
clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.
[6] a le curge nasul - N.A.
[7] Aerisire sub
forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit
uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.
[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[4] soldaţi ruşi N.A.
[5] construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.
[6] a le curge nasul - N.A.
[7] Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu