sâmbătă, 11 iunie 2011

BUNICA FLOAREA - Nuvelă

        
Depăn amintiri înşiruind pe aceste pagini secvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse atâta timp în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate la răscruci de vremuri.
Eram prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.
La circa cincizeci de metri depărtare de lotul nostru de viţă de vie, avea şi tata mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se îndestuleze cu strugurii copţi?
Înainte de a ne instala ca paznici ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de casă pentru spălat, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.
Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de timpuriu mai ales să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.
Săpa tata spre drum în capătul lotului, o groapă de jumătate metru adâncime şi de un metru jumătate lăţime pe doi metri lungime. Construia din lemne de salcâm deasupra acestei gropi o formă de piramidă, peste care punea crengi, iar peste ele paie de grâu apoi carton asfaltat, fixat cu bolovani de piatră ancoraţi cu sfoară. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei.
 Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar la mijlocul ei stivuia pe lăţime ca un zid, chirpicii de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste ea era aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse pe jos covoare din iută, sau ţesute la război, direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumea din lemn. Aşa se "tencuiau" şi casele, peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală.
Cum spuneam, tata a construit bordeiul sau coliba cum i se mai zice prin alte părţi, ne-a instalat patul şi cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în septembrie. 
Seara după ce  îşi termina treburile gospodăreşti de prin curte sau de pe la câmp, cu recoltatul cerealelor sau prăşitul porumbului şi al florii soarelui, ajungea la noi să nu ne speriem singuri departe de casă. Ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar, cu o diferenţă între ei ca vârstă de un an. 
Căţeluşa Braica era cea care îl auzea prima pe tata şi dădea semnalul prin mişcarea voioasă a cozii şi lătrături vesele repetate, când simţea căruţa că vine tata să rămână peste noapte cu noi. Alerga veselă până la movilă în întâmpinarea căruţii. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă încredere în a ne lăsa singuri peste noapte.
În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ, înaltă de vreo doi metri şi jumătate dar cu un diametru de peste zece metri. În mijlocul ei era instalat un semn topografic de aliniament reprezentând o anumită cotă. Nu se ştia cine a ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independenţă. Povestea bunica că pe atunci era domnişoară de vreo douăzeci şi doi de ani. Apucase trei războaie dintre care două mondiale.
Chiar dacă avea  vârsta de 103 ani,  avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Povestea uneori cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleiaşi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească. Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce găseau prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite tot de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.
Doar vederea o cam părăsise pe bunica. Nu mai vedea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de spusele bunicii.
Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (aşa spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de un ar[2] de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a sădit puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii ce se coceau la umbră, erau deosebit de aromaţi şi cu o boabă mare, albă, cu un puf argintiu pe ea.
Megieş cu lotul nostru de viţă de vie, un consătean semănase în acel an porumb şi printre rânduri a cultivat spaţii rotunde cu găulean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Mama mare fabrica din el un  magiun foarte gustos. Avea o presă specială folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.
Acest consătean în spaţiile sub formă de cercuri în care se ridica măreţ găuleanul, cultivase pepeni verzi şi cum începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul să stea şi el de pază. Era cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema dacă el mănâncă struguri din via noastră şi eu pepeni din bostana lor improvizată, aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca împreună, alungând plictiseala din timpul zilei.
La capetele lotului de vie treceau două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci reşedinţă de raion, altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastră sau din satele din apropiere.
Noi ne învecinam cu loturile Cooperativei Agricole din comună, cultivat la capătul dinspre movilă cu lucernă. Erau peste o sută de hectare cultivate cu lucernă. Aici aduceau să pască cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospodăria colectivă de producţie ) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje. Erau câteva zeci de cabaline şi de obicei doi - trei flăcăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau.         
Pentru că aveam nevoie de distracţie, ei ne lăsau să le călărim caii şi să facem întrecere între noi,  în schimb îi lăsam şi noi să mănânce struguri sau pepeni. Era un troc echitabil spuneam noi copii. Acelaşi lucru se întâmpla cu tractoriştii care după recoltarea cerealelor arau miriştile[3] pentru însămânţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la capătul lotului, apoi mă lăsa pe mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau.
Cât era ziua de lungă stăteam cocoţat pe tractor şi trăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru de făcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca să pot reintra pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul naturii, luptându-mă cu graurii care se aşezau în stoluri peste butucii de vie să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi de iepuri de câmp care aveau puii la umbra şi adăpostul viţei.
Sâmbăta când era cerul senin, scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia să fierb apa pe pirostrii că ea făcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam căra albia plină cu apă la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata.
Seara când venea tata să stea cu noi ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceape-ului şi luam porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de cinci litri în care mai gătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, ciorbă pe care o acrea cu aguridă, adică struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful crengilor de viţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia multă mâncare în timpul zilei. Mâncam seara cu tata când  venea la noi cu mâncarea gătită de mama.
Bunica îmi povestea cum la războiul de independenţă au venit muscalii[4] în comuna noastră. Cât au stat soldaţii în comună străbunica a ţinut-o numai în pod de teama lor, mai ales că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii ruşi fete prin alte comune. Armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile oamenilor. Ofiţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii. Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai multe acareturi[5].
Cât stăteam la vie, o auzeam uneori pe bunica ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau bine strugurii, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pipăite că nu îi vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă până în pământ, din material ţesut la război nu de cumpărat, un fel de stofă aşa cum apar costumele populare la cântăreţele de muzică populară de astăzi, apoi îi aducea la bordei să-i spele în putina cu apă.
Mama îi mai trimetea uneori lână să o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să răsucească ce a tors. Lâna aşa pregătită  o vopseau în mai multe culori şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, preşuri sau chiar covoare de pus pe pereţi.
Acest ciclu cu paza lotului cu viţă de vie se repeta anual. Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă Lorina Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne înmâneze  diplomele de merit şi certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul abia am luat menţiune. O aşteptam pe stradă în faţa şcolii mai mulţi copii băieţi şi fete, să vină la şcoală să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comună, în clasa a V a. Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea şcolii, am urinat pe gardul şcolii şi tocmai atunci sosea doamna preoteasă care m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat câteva palme peste obraji şi după ceafă apoi s-a dus direct la catalog, a modificat nota de la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de absolvire. Aşa de indignată a fost că am urinat pe gardul scolii, de parcă dărâmasem şcoala, nu că doar îi stropisem gardul.
Nu eram făcut nici pionier. Abia în clasa a V a am fost primit odată cu cei din clasele mai mici  a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor” iar fratele tatălui meu şi naşii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui mama mare, deci mătuşă) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de pământ arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat la Râmnicu Sărat, iar toată averea le-au confiscat-o, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a ceape-ului. Era culmea utopiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari.
Când venea tata seara la noi, îl tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la primărie, cât şi politicienii veniţi de la raionul Negru Vodă să intre obligatoriu în colectiv. Foca, miliţianul din comună, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu cererea în faţă îl forţa să semneze intrarea în ceape. El refuza ca mai mulţi cetăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, când pe la loturile unde avea pământul, când la noi la vie.  Pleca noaptea de la noi spre casă să ia alimente şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum erau doar treizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau apă pentru noi şi grăunţe pentru cai.
Primar era un croitor care de fapt copilărise cu părinţii mei şi chiar erau prieteni de familie, dar cum intrase în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul, era în interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi menţinut în post de către cei de la raionul de partid. Aşa se angajase Vasile Vâlcu, prim secretarul de partid pe judeţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el va colectiviza primul din ţară întreg judeţul.
Cotorişcă, cum era poreclit primarul a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie. El era ca un surdo-mut, inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici chef să-l muncească nu avea, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai săracă şi făcea orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să aibă postul asigurat şi în continuare, altfel iar se apuca de cusut pantaloni dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastră uitând că sunt prieteni şi că mai toată ziua îi “stârmocea"[6]  nasul pe la noi ba după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele. Locuiau vis-à-vis de curtea noastră. Acum veneau să spioneze dacă tata este acasă să-l poată chema la “post”.
Într-o zi tot l-au dibuit. Venea de la cariera de piatră a comunei cu căruţa plină spre şoseaua comunală, să scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. Acum venea la noi mama în locul lui. 
În cea de a treia zi l-au scos din beci şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în ceape, Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu forţa pe tuşieră şi apoi pe adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe deasupra şi epitrop al bisericii comunale, deci cunoscător şi de contabilitate financiară.
 Venea mama la noi în fiecare seară plânsă tot timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “Să-i ardă focul şi para şi să se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de comunişti”.  Ce nu a spus bunica de supărare cred ca nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de centenară. Până la urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare, ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd căruţa şi tot ce avea el agonisit pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă copiilor, că eram trei fraţi. Ne-au lăsat doar viţica tânără de vreun an.
Cotorişcă poate numai ca să sfideze bunul simţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele ceape-ului pe Mircea. Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească, absolvent a două clase elementare. Cum în 1927-28 a fost ultima migraţie în comună când au venit olteni şi tulceni pentru că li se dădeau loc de casă şi câteva hectare de pământ spre împroprietărire, printre emigranţi s-a numărat şi el. Cum a ajuns preşedinte de ceape din argat de boieri numai el ştie, noi aşa l-am găsit când tata a fost obligat să “semneze” adeziunea.
Împreună cu tata, în primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin. Era renumit pentru calitatea şi aroma vinului în comună de aceea când încă mai erau prieteni, toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea să concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în zilele noastre.
Când primarul venea cu şareta acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea “birjarul” din partea celor două femei, vai de mama lui. Abia dacă reuşea apoi să-l ducă de căpăstru până la el la poartă.
Îmi mai povestea  bunica la vie, cum au coborât din munţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhumanţă. Bărbaţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urmă pe drumuri ocolitoare să nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au străbătut întreaga Oltenie, Ialomiţa, până au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine să-l muncească.
Toate satele erau pline cu tătari dar cum acestora nu le plăcea să muncească pământul, nu erau interesaţi de agricultură. Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de pământ şi cu acoperişul din pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui şi fumau din narghilea. Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe nişte măsuţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ceşti minuscule şi turnau mereu cafea din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă de la fântână.
Casele tătăreşti erau parcă nişte bordeie mai mari, cu acoperişurile lor de pământ pe care se urcau curcile să ciugulească iarba. Cel mai mult la tătari le plăcea să crească curci. Aveau cu zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu.
Ei au intrat primii în ceape la înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei care nu aveau după ce bea apă de săraci ce erau. Săraci, săraci, dar ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputaţi comunali sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl făceau din beţe de floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se aşezau pe “tron”, dar de pe lista de deputaţi nu lipseau niciodată.
Imi amintesc de o situaţie hazlie de care a râs mulţi ani toată suflarea comunei. Una dintre deputate avea un soţ foarte gras, de aceea i se zicea “Gavaz”. Aveau un WC făcut din beţe de flarea soarelui şi nu ştiu din ce era făcută podeaua că într-o zi cât era el de gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă. De acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputată, în realitate femeie de serviciu la primărie (nu le spun numele că sunt morţi de multă vreme), să-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa acelor “politicieni” ai vremurilor trecute.
Tătarii în general locuiau în centrul localităţilor dobrogene. Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor şi ale comunelor, erau tătăreşti. Mama mare pe nume Semilia împreună cu familia sa, erau sosiţi în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Brăilei şi al Râmnicului Sărat. Ea vorbea perfect turceşte şi devenise astfel  translatorul oficial al autorităţilor care se subordonau pe atunci turcilor. 
Părinţii mamei în timp adunase cumpărând mereu, douăzeci şi cinci ha de pămând dar mama mare a născut, cincisprezece copii dintre care au trăit doar  şapte, trei fete si patru băieţi. Mama era a treia ca născut, dar cea mai mare dintre fete. Părinţii ei apoi au împărţit pământul copiilor la căsătorie. La bătrâneţe înainte de colectivizare mai aveau puţin din cele douăzeci şi cinci de hectare.
În schimb bunica Floarea avea cinci copii, patru băieţi şi o fată, tata fiind prâslea, de aceea a rămas cu ea în casă. Ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, rămânându-ne doar casa şi cei patru mii cinci sute de metri pătraţi de curte pentru care acum nu mai aveau nici acte de proprietate, fiind lot dat în folosinţa părinţilor, el aparţinând ceape-ului de la data "semnării" adeziunii de intrare în colectiv, considerându-se doar lot ajutător lăsat părinţilor.
La câteva luni de la forţarea tatei de a intra în ceape şi despărţirea noastră de bunurile “donate” gospodăriei colective “benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspiraţii mai înalte şi mai sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi mai drepte acolo sus în ceruri, alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104 ani, lăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea.
De câte ori mă scăpase de furia mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum nuiaua mamei era mai mereu îndreptată spre fundul meu, eram oaspetemai mereu al bunicii,  alergâd spre odaia unde locuia ea şi direct sub pat cu mine. Rămânea ca ea să se războiască cu furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am reuşit să intru în camera ei.
Îmi amintesc cu nostalgie cum în vara lui 1957, înainte de a-l forţa pe tata să “semneze” adeziunea de intrare în ceape, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreună şi s-a pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai văzut niciodată. Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în două. Ruperea norilor era chiar deasupra noastră. Când fulgera zicea-i că ia foc bordeiul, se scurgea flacăra chiar în faţa lui.
 Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea, plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai liniştită. Stătea în vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat, căţeluşa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa beciului folosită drept pat.
A ţinut ploaia mai bine de jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur la vie. Încă nu o aduse-se pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede  la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele la adăpost în bordei. Doar trupurile cailor stăteau afară şi peste ele curgeam zeci de litri de apă. Când tuna, parcă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în două iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodată înspăimântător.
 Noroc că era vară şi totul se zvânta repede. Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de apă nu era suficientă pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lungă de secetă şi pământul începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpături.
Se anunţa şi o iarnă la fel de grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o solă cu ovăz. Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”,  o plantă din a cărei rădăcină când se rupea la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi copii îl adunam în cantităţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un fel de “orbit fără zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate comori pe miriştea de ovăz.
Şoarecii au adunat mari grămezi de boabe de ovăz pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a fost greu să îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reuşit să fac un sac de asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor noştri. După aceste semne mi-a spus bunica că trebuie să ne aşteptăm la o iarnă grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi fost. În acea iarnă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei la grajduri, să poată da de mâncare la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi apoi pe cucuveaua[7] casei.
În acea iarnă s-au întrerupt toate legăturile cu oraşul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de la poştă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesională şi venise cu trenul până la halta  “Călugări” cum i se spunea haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul schitului. Schit s-a construit acum câţiva ani la un kilometru mai departe de mare, pe malul lacului Tatlageag.
Până în comuna noastră erau de la haltă vreo 10 kilometri pe drum direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât mai multă lume prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreună în comună după un chin de câteva ore bune prin nămeţii de zăpadă şi un viscol în câmp deschis de te tăia la faţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul poate, poate se vor împrăştia să-i atace. Noi copii ne jucam prin nămeţi ne ţinând cont de viscolul de afară. Era zăpada trecută peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad de doi metri înălţime. Când l-am văzut în capătul străzii am încremenit de uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş şcolar de uniformă mai mare ca el, să ajungă pe o asemenea vreme şi aşa distanţă până acasă? 
Vremuri, vremuri, parcurse cu clipa, cu ziua, cu viaţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni nu vrea să-şi mai amintească. Doar tu, omul care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le scoţi la lumină, le ştergi de praful uitării şi ţi le aşezi pe raftul aşteptării, să le vină din nou rândul să iasă la lumină şi să fie cunoscute şi de alţii care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi fără importanţă.
Mangalia  26-27 mai 2011



[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[2] un ar este egal cu 100 mp
[3] solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat plantele cerealiere.  N.A.
[4]   soldaţi ruşi N.A.
[5]  construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.

[6] a le curge nasul - N.A.
[7]  Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.



[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.
[2] un ar este egal cu 100 mp
[3] solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat plantele cerealiere.  N.A.
[4]   soldaţi ruşi N.A.
[5]  construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.

[6] a le curge nasul - N.A.
[7]  Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu