vineri, 28 decembrie 2012

ZBORUL SPRE STELE - roman

ÎN LOC DE PREDOSLOVIE

Iubirea – constanta vibrantã a umanului – o descriptivã şi sinergicã actualizare în romanul lui Virgil Stan

Frãmântãrile curente ale cotidianului şi presiunea imensã pe care acestea le pun pe umerii contemporanului, obligã omul sã iasã din atmosfera curent-banalã, sã-şi caute refugiu într-o nouã lume creatã de el, doar pentru el, o lume în care suntem invitaþi cu persuasiune sã ne regãsim şi noi. Unul dintre sentimentele care au cântat sau încântat speþa umanã, de-a lungul istoriei, este dragostea, ca trãire situatã uneori deasupra oricãrei morale, oricãrui viciu şi de foarte multe ori transformatã în sentiment pur, nobil, din care sã se nascã poveşti de viaţã incredibile. Se ştie, însã, cã sufletul nu are vârstã, ci împrumutã doar consistenţa amintirilor acumulate. Visul unei dragoste împlinite, împãrtãşite, este un sentiment pe cât de comun, pe atât de greu de realizat. Oamenii ştiu sã iubeascã în multe feluri, sã-şi manifeste sentimentele, uneori - constructiv, alteori – distructiv. Se pricep de minune sã fie duplicitari, sã transforme neadevãrurile proprii în adevãruri pentru cei din jur, sã închege dragostea fragilã ca un balon de sãpun, sã creeze iluzii terminate deseori cu dezamãgiri crunte. Rareori se construiesc iubirile ce se dovedesc a fi sincere, înãlţãtoare, netrucate de dorinţe ori interese ascunse şi meschine.
De-a lungul istoriei au existat celebre perechi de îndrãgostiţi, care au fãcut deliciul cititorului, împãtimit sã caute sublimul. Sã amintim sumar, doar de câteva dintre ele: Cleopatra şi Marc Antoniu – o iubire desprinsã dintr-un scenariu shakespearian, o dragoste tulburãtoare, dar neîmplinitã datoritã uneltirilor şi uneltitorilor potrivnici. O altã poveste de dragoste incredibilã este cea dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal – finalizatã cu ridicarea celebrei construcţii Taj Mahal (monument funerar) devenit simbolul planetar al iubirii eterne, în care se odihnesc cei doi îndrãgostiţi. Şi, fãrã sã uitãm de romantismul shakespearean, Romeo si Julieta – o poveste de iubire universalã, iubirea imposibilã, tragicã sub toate aspectele ei. Şirul poveştilor incredibile de dragoste poate continua: Orfeu şi Euridice, Cupidon şi Afrodita, Ulise şi Penelopa, Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Othello şi Desdemona, Henry şi Catherine, Maitreyi, Salim şi Anarkali, Abelard şi Eloise, Lancelot şi Guinevere, Piramus şi Thisbe.
Iubirile moderne sunt „upgradate”, denotând - parcã - mai puţin romantism şi implicând o mai mare detaşare emoţionalã. Eroii acestora sunt oameni obişnuiţi, însã, cu certitudine, povestea este lipsitã de aura mitului sau doza de supranatural. Un astfel de love story, construit pe un triunghi al erosului este „Zborul spre stele” al romancierului mangalean Virgil Stan, ce publicã frecvent, sub pseudonimul Gelu Pescaru, pe foarte multe dintre revistele literare online sau tipãrite din ţarã şi din diaspora.
Romancier, prin excelenţã, Virgil Stan ştie sã deruleze cu flexibilitate, stil şi vervã scriitoriceascã, un fir epic limpede, fãrã rupturi de ritm, sã „picteze” personaje vii, pline de surprize, desprinse - cu certitudine - din cotidian. În romanul sãu de dragoste, erosul - construit cu delicateţe şi o deosebitã atenţie la detalii - este pur, lipsit de orice urmã de indecenţã ori trivialitate. Un om cu o experienţã remarcabilã de viaţã are abilitatea de a crea stãri de exaltare incredibile: picurã peste secvenţele „fierbinţi” nevoia de tandreţe şi romantism sau construieşte declaraţii de dragoste desprinse parcã din nemuritoarea poveste a sultanei Hafsa şi a lui Yavuz Sultân Selim Khan (conducãtor al imperiului otoman, dar şi un erudit creator de poezie arabo-persanã din secolul al XVI-lea): „…acum sunt ca o adiere a brizei care-ţi şopteşte, suspinând de dor, numele în noapte, când nisipul umed mi se împleteşte în pãrul rãsfirat peste umerii goi, dezmierdaţi de rãcoarea mãrii. Sunt marea care-ţi sãrutã buzele înfierbântate de arşiţa iubirii încã nenãscute sau cerul înstelat care te îmbrãţişeazã în tãcere, aşa cum pot fi şi luceafãrul ce strãluceşte  aninat la zenit în revãrsatul zorilor. Îţi port în gând suspinul şi mã îmbãt din tãria sentimentului de împlinire...”.
Se spune cã un roman fãrã o poveste este o scriere fãrã esenţã şi vibraţie şi, de ce nu, lipsitã de valoare. La Virgil Stan existã o poveste, în acest caz o furtunoasã idilã dintre „Cupidon” şi „Afrodita”, ce se petrece sub privirile insidioase ale „Herei”. În roman, Ştefan, un burlac boem - arãtos şi bogat, le atrage în mreje, ducându-le în „alcovul” sãu pe cele douã femei (mamã - Gloria şi fiicã vitregã - Dalia), construind douã fulgerãtoare poveşti de dragoste paralele. În acest triunghi al dragostei, la bazã sunt dorinţele raţionale, premeditate, ale celor doi protagonişti maturi, iar spre vârf este dorinţa sincerã, cãutarea febrilã de rost şi împlinire a protagonistului mai tânãr. Apar astfel diferenţele clare de abordare, datorate experienţelor proprii şi viziunii diferite asupra vieţii – ca perpetuu spectacol. Romancierul se pricepe de minune sã „deseneze” - în câmpul vizual al cititorului - florilegii, care sã sublinieze feminitatea, sã laude muza, fapt întreprins cu precizia unui ceasornicar elveţian care, cu o deosebitã rãbdare şi atenţie la detalii, îmbinã rotiţã cu rotiţã pentru a-şi perfecta mecanismul. Pedanteria este aproape femininã: „Rochiţa avea drapeuri frumoase, volãnaşe la decolteuri şi bretele, iar la nivelul taliei era lucratã cu un passe plisat care-i scotea în evidenţã şi mai mult talia subţire. Avea sandale albe moderne, cu talpã platformã, potrivite pentru orice outfit, sã parã şi mai înaltã. O poşetã minusculã îi atârna neglijent pe umãr.”
Femeia şi feminitatea sunt punctate cu rafinament analitic - „Femeia trebuie de multe ori privitã ca pe un obiect de artã. O originalã sculpturã a naturii, care a inspirat marii artişti ai lumii ce au generat opere nemuritoare cu dalta sau cu penelul lor. Fãrã o femeie frumoasã toate acestea nu puteau sã aparã.”, tot aşa precum iubirea este intuitã ca sens tumultuos dar şi pozitiv al vieţii, un rug ce trebuie perpetuu întreţinut: „Iubirea nu poate rezista multã vreme dacã nu este exemplificatã prin fapte, dacă zilnic nu-i dai dovezi cã existã în sufletul tãu, aşa cum flacãra nu poate rãmâne aprinsã dacã nu este alimentatã cu oxigen. Ca sã exemplifice acest lucru acoperi o lumânare cu un pahar fãcând ca aceasta sã se stingã. Iubirea nu poate fi durabilã dacã nu este protejatã.”.
Printre întâmplãrile derulate rapid, pe firul poveştii transpar frãmântãri, întrebãri, implicaţii şi consecinţe pe care unii dintre eroii şi le asumã, iar alţii le neagã cu vehemenţã. Povestea în sine nu are ceva senzaţional, dar surprinde prin epicul articulat, bine structurat, prin situaţiile create şi pasajele descriptive generoase. Finalul acesteia este oarecum intuibil, Dalia nu se cãsãtoreşte cu boemul Ştefan, ci face o altã alegere, care cu certitudine îi va aduce mai mult echilibru, pace sufleteascã şi împlinire prin iubire. Deşi se doreşte un roman modern de dragoste, „Zborul spre stele” are „ceva” din poveştile romanţate ale mijlocului secolului al XX-lea, din boemul cinematografiei americane. Modern este cadrul fizic şi conjunctura socialã în care se petrece acţiunea, însã povestea şi personajele imprimã „peliculei” o dozã de parfum retro, ceea ce este încã un aspect inedit din punct de vedere literar. Citind „Zborul spre stele”, ne amintim de protaza formulatã de Gabriel Jose Garcia Marquez, şi anume: „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.”. Un alt lucru îmbucurãtor este acela cã poeţii şi cãrţile Armonii Culturale au devenit lecturile favorite ale unor personaje de poveste - Dalia (vorbim aici despre poeta Georgeta Minodora Resteman şi cãrţile sale de versuri „Descãtuşãri – Fãrâme de azimã” şi „Rãtãcite anotimpuri”). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este încã o reuşitã - în arealul romanului de dragoste, iar Virgil Stan - un savuros cronicar al iubirii – ca sentiment unic, înãlţãtor, universal valabil.

Gheorghe A. Stroia Adjud – brumar 2012

Zborul spre stele - dedicatie

MOTO: “Un cuvânt plin de iubire preţuieşte atât de mult şi totuşi el costă atât de puţin”                           
Nicolae Iorga
                                                          În loc de prolog
(sau nota autorului)
Acest roman este dedicat în exclusivitate nepotului cel mare, Ştefan Ştefîrcă, aflat acum la vârsta de şaptesprezece ani, o vârstă a incertitudinilor, a nesiguranţei, a curiozităţilor, a lipsei de încredere în capacităţile proprii de judecare a faptelor şi mai ales vârsta tentaţiilor de tot felul.
Este perioada când încă nu înţelege prea bine efectul primului sărut primit de la colega de clasă, ori când prin curtea şcolii urmăreşte avid cum merele în pârgă ale unei fete se mişcă jucăuşe sub cămaşă, iar imaginaţia lui o ia razna. Este vârsta dorinţelor neîmplinite, sau a cercetărilor, a trasului cu ochiul prin decolteurile fetelor, a pipăitului şi a primei ţigări fumate, sau a primei cutii cu bere, golită cu amicii de aceeaşi vârstă, pe o bancă dintr-un parc, când au preferat să chiulească de la orele de chimie sau de fizică.
La această vârstă unii tineri, fie ei băieţi sau fete, încă nu ştiu precis ce doresc de la ei, de la viaţă, de la prieteni, sau de la cei ce îi înconjură. Cred că toţi acei ce le spun că nu-i bine să facă un anumit lucru le sunt duşmani, că le îngrădesc libertatea de a alege ce-şi doresc cel mai mult pentru ei. Să fie ei înşişi, cu egoul lor, cu dorinţele şi voinţele lor din acele clipe, cu nevoia de a
epata, de a fi cool, sau sexi, tuns sau cu plete, îmbrăcat în haine de firmă sau în blugi peticiţi, numai să fie cel mai cel dintre toţi colegii. Toţi tinerii trec prin aceste stări normale ale vârstei, aşa că nici nepotul meu nu a fost scutit sau nu a fost ocolit de aceste evenimente, numai că viaţa aşa cum este actualmente în ţară, fără posibilităţi sau şansă pentru tineri şi nu numai pentru ei, a fost mai dură cu el faţă de colegii sau prietenii de vârsta lui. L-a rupt la şaisprezece ani de grupul său de amici, buni sau răi, de fetele din şcoală sau din cartier şi l-a “teleportat” undeva departe de ei toţi, mai aproape de Cercul Polar decât de colectivul lui de acasă, obligându-l să cunoască o altă limbă, o altă cultură, dintr-o altă dimensiune a civilizaţiei. Textul povestirii din roman nu are nimic comun cu viaţa pe care o trăieşte sau o va trăi beneficiarul acestor rânduri, dar el poate trage o concluzie din ea: că tot timpul trebuie să te lupţi cu ceva, ca să câştigi altceva. Acum se luptă doar cu o viaţă nouă, într-o ţară nouă, dar lângă ai săi, ocrotit şi sprijinit de familie, să treacă mai uşor peste aceste schimbări din viaţa sa, pregătindu-se astfel să întâmpine greutăţile inerente ce vor veni. Călindu-se la vârsta aceasta a incertitudinilor, va şti să facă faţă şi viitorului său imprevizibil, devenind mai puternic, mai puţin temător şi mult mai optimist. Dacă Ştefan din cuprinsul romanului a ajuns un om de afaceri de succes, când nici nu visa aceasta, însă poate că spera ca orice om la început de viaţă acest lucru, am convingerea că şi nepotul meu va fi un bărbat de succes (frumos fiind), care să devină un stâlp de susţinere al familiei, atunci când viaţa o va decide. Eu am toată încrederea în el, ştiind că la temelia educaţiei şi caracterului său, există sădită o genă sănătoasă. Toată dragostea mea pentru el şi familia sa e transpusă printre rândurile acestui roman. Citindu-l va afla, desigur, adevărul.
Bunicul Gelu