Secerătorul 　　　Motto: 　　　 Verişorilor mei Ioana şi Victor Dobre, 　　　din comuna Pecineaga – jud. Constanţa. 　　　 　　　Victor s-a sculat cu noaptea în cap şi-a căutat în odaie traista, în care a aruncat în grabă un boţ de brânză sărată de oaie şi tare ca piatra şi un coltuc din pâinea pe care a făcut-o cu două zile în urmă Jeni soţia sa, în cuptorul de sub dudul de lângă casă. 　　　Pâinea, la ţară se cocea o dată pe săptămână, să nu se ardă cuptorul prea des. Era criză până şi de paie. Şi anul trecut ca şi anul acesta nu s-au făcut cerealele din cauza secetei din primăvară. Boabele costelive de grâu sau de orz ce au scăpat de la secetă, le-au cărat şoarecii de câmp prin găurile lor, unde şi-au pregătit adevărate comori pentru iarna ce se anunţa aspră după spusele bătrânelor din sat. 　　　Înainte de cumpăna dintre ani, mama Ioana, mătuşa lui Victor, tăia în două cu cuţitul câteva cepe, alegea cupele mai mari în care punea câte o lingură de sare şi le aşeza cu grijă pe pervazul ferestrei în ordinea lunilor. Acele cupe de ceapă care aveau în ziua de Sfântul Vasile mai multă umezeală în ele, avertizau că lunile respective vor fi ploioase. Aşa „decretase” mama Ioana şi anul acesta după studierea cepelor sale în ziua de întâi ianuarie, că lunile de iarnă vor fi geroase şi pline cu zăpadă, aproape până prin martie, când va cădea ultima "nea a mieilor”, imediat după “babe”, iar cele de vară vor fi foarte secetoase. 　　　Victor a ieşit grăbit din casă, fără s-o trezească din somn pe tânăra sa soţie, a mers la fântână, a scos din fântână o găleată cu apă proaspătă şi rece şi a umplut plosca din lemn de cireş sculptată cu motive florale, moştenită de la bunicul său din partea mamei, de-al lui Frunteş din Moşneni, un sat megieş, aparţinător al comunei 23 August ca administrare. 　　　A scos caii din grajd, i-a adăpat şi i-a înhămat la căruţă. Trebuia să ajungă la lotul de pe Spoială cum numeau localnicii acea zonă, situat undeva deasupra lacului, spre comuna Amzacea, să lege brazdele de grâu secerate în timpul zilei trecute. Dacă nu se apuca de dimineaţă, când încă luna strălucea pe cer şi broboane de rouă mai poposeau pe frunzele grâului, nu mai putea să termine snopii de legat. 　　　Când se va ridica soarele de o suliţă, usucă orice urmă de umezeală a boabelor de grâu şi aşa costelive şi fără de miez, făcându-le să părăsească alveolele spicului, scuturându-se la orice atingere, pierzându-se astfel şi descurajanta brumă de recoltă, ce scăpase de la secetă. 　　　Liniştea nopţii este spartă de păcănitul roţilor, ce se hurducăiau pe drumul gloduros şi de tropotul copitelor celor doi cai. Deja, luna a început să coboare spre asfinţit. Se apropiau zorile. În lanurile, pe lângă care căruţa se zdruncina în trapul cailor, se auzeau greierii ţârâind într-un concert continuu. Victor fluiera încet o melodie la întâmplare, mai mult să-i treacă de urât până ajungea la lot, cale de vreo trei-patru kilometri, îndemnându-şi bidivii ce sforăiau scoţând aburi pe nări de oboseală. Începuse să apară transpiraţia pe grumazul cailor din cauza efortului şi al grabei. Spuma albă se împrăştia pe spatele lor, mânjită de dârlogii hăţurilor. Când va ajunge la capătul lotului, va trebui să-i frece cu un şomoiog de paie şi să-i acopere cu pături, să nu facă aprindere la plămâni. 　　　Ajuns la tarlaua părintească, deshămă caii şi după ce-i buşumă[- A freca un cal cu un şomoiog de paie.] bine cu şomoiogul de paie, îi acoperi repede cu păturile cazone rămase de pe timpul războiului, de la trupele ruseşti cartiruite în plevar. Le aruncă un braţ de iarbă cosită în grabă de pe marginea drumului, să aibă ce ronţăi până termină el treaba cu legatul şi seceratul restului de lan. 　　　Începu să smulgă cicoare de pe răzor, pentru legarea snopilor. Lua câte două-trei tulpini de cicoare şi le împletea înnodându-le rădăcină la rădăcină, prindea în braţe grâul secerat de peste zi, apăsa cu genunchiul peste grămăjoara de grâu şi strângea snopul cu legătoarea din cicoare, lăsându-l în urma sa. Mai târziu la întoarcerea din capătul lotului, va aduna snopii în căpiţe, să-i vină mai uşor la aruncarea lor în car când îi va duce la batoză. 　　　Noaptea era senină şi stelele străluceau pe bolta cerului. Carul mare şi rariţa se distingeau răsfirate ca nişte mărgele la gâtul unei codane prinsă în horă satului de pe maidanul din faţa lui Safta Toader, zis şi chiorul. Zorii spărgeau liniştea nopţii prin zborul ciocârliilor ascunse printre brazdele de grâu, unde le-au prins somnul. Când Victor sa aplecat să ia un nou braţ de grâu, un iepure a sărit din maldărul de grâu şi a zbughit-o pe răzor, speriindu-l de moarte. 　　　Victor se grăbeşte, iar în urmă încep să se vadă snopii lăsaţi în dezordine. A avut spor acum pe răcoare, însă dacă nu reuşeşte să termine toate brazdele de legat până se ridică soarele, ar trebui să mai vină o zi, însă spera să reuşească. Spre ziuă au căzut câteva picături de umezeală. Noaptea fusese răcoroasă şi acum simţea cum transpiraţia îi îngheţa pe spatele său ud. Razele lunii îi călăuzeau paşii prin lan. Aproape că legase jumătate din suprafaţa secerată. Aduna cu braţele, strângea tare snopul sub genunchi, băga legătura de cicoare pe sub el, apoi o împletea să fie snopul cât mai strâns. Lucra ca un robot tăcut şi îngândurat. 　　　A început să se lumineze de ziuă. Peste puţin timp, soarele se va ridica cu repeziciune deasupra lanului, iar razele sale vor deveni din ce în ce mai puternice, uscând tot ce întâlneau în cale. Ziua pe arşiţă, suliţele pătrunzătoare se strecurau în străfundul pământului crăpat din cauza secetei lunii iulie. Puteai foarte uşor să bagi palma printre crăpăturile apărute în pământul arid. Aici era şi un teren mai slab, predomina argila roşie fiind zonă pietroasă, din această cauză nu se putea cosi cu secerătoarea mecanică, ci doar la coasă sau la seceră. 　　　În sfârşit, a terminat de legat tot lotul, ce l-a pus la pământ cu trudă, încovoiat asupra secerii, cu o zi în urmă. După ce va încerca să îmbuce câţiva dumicaţi, se va apuca de secerat şi restul suprafeţei de grâu. La coasă nu se mai putea lucra. Deja paiele erau uscate şi spicele se puteau scutura foarte uşor. Ridică plosca grea deasupra capului şi apa rece ce se scurgea îi răcorea pentru câteva clipe ceafa năduşită. 　　　Ziua era lungă şi arşiţa mare, aşa că fiecare strop de apă trebuia drămuit, să ajungă pentru tot timpu, cât va sta pe câmp. Era obosit şi fără chef de muncă şi îl durea tare spatele, stând tot mereu aplecat asupra secerii, dar cum nimeni nu venea să-l ajute, trebuia să termine singur întreaga suprafaţă de secerat şi legat, pentru că în curând avea rândul la batoză, să-şi treiere bruma de grâu recoltată. 　　　Gândurile îi zburau la Jeni. Era însărcinată şi aşteptau din zi în zi să-i vină sorocul. Era primul lor copil şi cum bătrânele din vecini le spusese că vor avea băiat, că are burta ţuguiată, erau plini de speranţă că se va naşte un copil sănătos, primul lor moştenitor. Poate că acel copil dacă va fi băiat, nu va avea aceeaşi viaţă chinuită de ţăran ca toţi cei de aici din comună. Va putea să înveţe o meserie ca şi el, să plece la oraş unde să-şi facă un rost, să câştige pâinea mai uşor. La oraş duci altă viaţă, chiar dacă la început este mai greu. Te obişnuieşti până la urmă cu greutăţile. El a fost nevoit să părăsească oraşul şi să revină în lumea satului după terminarea şcolii profesionale, din cauza părinţilor. Nu avea cine să-i ajute în gospodărie şi la câmp, însă pe copilul său nu îl va mai interesa agricultura. Se va întoarce la ţară, doar în vizită, să-i vadă când i se va face dor. 　　　Secera hârşâia prin lanul de grâu retezând smocurile de paie strânse în palmele bătătorite de muncă, iar firele galbene şi uscate, le aşeza în urma sa în buchete. Avea grijă să nu calce peste spice să se scuture. Cu multă trudă se adună un sac cu boabe. Nici nu ştia dacă va reuşi să plătească dările către stat din ce în ce mai apăsătoare, din cauza secetei din ultimii doi ani. 　　　Deja soarele devenise insuportabil, însă Victor parcă nu mai simţea durerea din muşchii braţelor şi nici amorţirile din spate, văzând că este ultima trecere şi termină de secerat întregul lot. Rămânea să vină dimineaţa următoare să-l lege şi scăpa de grija grâului, mai urma treieratul la batoză. Celelalte loturi le-a cosit cu secerătoarea mecanică în tovărăşie cu unchiul său, Vasile, fratele mai mic al tatălui. Erau amplasate pe un pământ mai bun şi grâul a crescut mai des şi mai viguros. Acolo era toată speranţa de recoltă pentru anul acesta. 　　　Avea de gând la întoarcere să treacă şi pe la bostana de deasupra lacului. De fapt acum a rămas doar urmă de lac. Mai apăreau în albia lui câteva locuri cu mocirlă, unde mai orăcăia din când, în când, câte o broască răguşită. Restul broaștelor stăteau ascunse prin rogozul crescut pe lângă maluri, să se ferească de căldura verii. 　　　Ajuns la bostană, se întristă de situaţia jalnică găsită. Vrejurile curpenilor se răsucise din cauza uscăciunii, iar pepenii nu au mai apucat să se dezvolte. Parcă erau nişte tărtăcuţe bune de pus la murat. Ici colo, mai găseai câte un pepene mai mare decât pumnul, dar nu ştiai dacă a apucat să se coacă, ori s-a pălit înainte de coacere. 　　　Curpenii nici să crească, nu au avut timp. Şi cum lacul era secat din cauza secetei prelungite, nu aveai de unde să cari apă cu găleata să le dai un strop de viaţă la rădăcină. 　　　Cândva , aici în acest lac cu izvoare de suprafaţă, se adunau şi apele ploilor abundente căzute peste câmpia dobrogeană, scurgându-se prin valea de la Spoială, zonă din care se scotea piatră pentru construirea zidurilor curţilor, sau temeliilor caselor din comună, o piatră roşie, ca şi pământul din care se extrăgea. Viiturile de apă de la ploi se scurgeau, spălând clisa roşie de prin cariera abandonată, până ajungeau la lacul Tatlaceag cale de vreo opt km. 　　　Victor s-a întors acasă luând câţiva pepeni mai mari, la întâmplare, adăpă caii cu apă proaspătă la ulucul de lângă fântână, îi băgă în grajd şi le aruncă un braţ de fân verde adunat din flora spontană crescută rară pe marginea drumurilor. Îşi aruncă pălăria din pai pe patul din polatră, lângă cămaşa scorojită de transpiraţia din timpul zilei şi se duse să se răcorească la uluc. Îi era foame şi simţea nevoia să golească o strachină cu o zeamă caldă, apoi să se întindă un pic pe pat, poate adoarme, ştiind că la ora patru dimineaţa trebuia să se întoarcă să lege în snopi, grâul ce l-a secerat astăzi. 　　　- Ai terminat de legat şi secerat? îl întrebă Jeni, ce se mişca greoi prin polatră din cauza sarcinii. 　　　- Am terminat, răspunse Victor obosit şi fără chef de vorbă. Mâine dimineaţă sper să termin până pe la zece de legat şi de făcut stoguri. 　　　- Au venit iar, să te anunţe că joi trebuie să aduci tot grâul la batoză, aşa că vorbeşte cu cineva să te ajute la căratul snopilor la arie. Poate vrea nenea Stoica să meargă cu carul. În două drumuri cu două care, cred că reuşiţi să aduceţi ce-i deasupra la Spoială. 　　　- Aşa sper şi eu. Am să vorbesc mâine când mă întorc de la câmp. Trebuie să merg şi la unchiul Vasile să-i cer colţarii, ca să-i montez pe căruţă. 　　　Nenea Stoica locuia peste drum şi era soţul mătuşii Ioana, sora tatălui său, mai mică cu doi ani. Întotdeauna s-au ajutat, când a fost nevoie, aşa că şi acum îl va ajuta, chiar dacă el terminase de treierat şi orzul şi grâul. 　　　Mătuşa Ioana, sau mama Ioana cum o strigau toţi nepoţii, era o fire şugubeaţă. Cei bătrâni copilăriseră cu toţii pe aceeaşi stradă. Le povestise odată la o clacă de bătut floarea soarelui, ce i-au făcut când erau codane, unuia Răducanu, tânăr preceptor, venit în comună de nu se ştie de unde. El a fost găzduit la părinţii viitorului său soţ, la unchiul Stoica, care aveau mai multe camere. Ce i-a trăsnit prin cap atât ei, cât şi altei fete de aceeaşi vârstă, tinere între optsprezece - douăzeci de ani, să-i facă preceptorului, care n-o mai slăbea, încercând să-i intre în graţie, când ea nici nu-l putea suferi. 　　　Într-o zi, când preceptorul era plecat la primărie, împreună cu Paraschiva, o altă zurlie de prietenă de aceeaşi vârstă, s-au dus în vizită la tuşa Floarea, mama lui Stoica şi viitoarea ei soacră, lucru la care nici nu se gândea pe atunci, ştiind că au copilărit de mici împreună, ca vecini şi fiecare se ţinea cu altcineva pe la balurile de la Turtoi. 　　　Tuşa Floarea fiind ocupată cu orătăniile prin bătătură, profitând de absenţa ei, s-au dus repede în chiler, au luat putineiul şi l-au băgat sub plapuma unde dormea Răducanu şi, pe aci ţi-e drumul. Au fugit repede să nu fie surprinse asupra faptului de către bătrână. 　　　Seara când tânărul preceptor a venit acasă de la primărie, a cinat împreună cu gazdele şi s-a dus la el în cameră, să se culce. Lumina lămpii cu petrol aşezată pe perete deasupra patului, nu era suficientă pentru a se distinge modificările survenite aşternutului. Se dezbrăcă şi intră sub plapumă, numai că dând de putinei s-a speriat aşa de tare, încât a sculat toată casa cu ţipetele sale. Panicate gazdele au dat fuga să vadă ce s-a întâmplat şi aşa au aflat, că Răducanu s-a trezit sub plapumă cu putineiul în pat, motiv pentru care i-a bufnit râsul pe amândoi, după ce au părăsit camera tânărului. 　　　Răducanu nu ştia cine a făcut şotia, dar o cam bănuia pe autoare. Acelaşi lucru îl bănuiau şi mătuşa Floarea cu moş Constantin şi cum păţitul era hotărât să facă reclamaţie la miliţian, dimineaţa prima grijă a tuşei Floarea a fost să ajungă la vecina Semilia şi să-i povestească necazul chiriaşului său. Auzind moş Dumitru de năzbâtiile fiicei sale cea mare, a luat biciul şi a alergat după ea prin toată ograda, s-o înveţe minte, să mai şuguiască cu omul primăriei. Îi era frică, să nu fie chemat de miliţian la post şi făcut de râs în toată comuna. 　　　Năzdrăvana de fată a stat mai toată ziua ascunsă prin vecini, la Victoria lui Cânciu, poate - poate, uită bătrânul de tărăşenia cu putineiul. Familia Cânciu avea casa la şosea pe unde trecea şi Răducanu spre primărie, aşa că Ioana l-a aşteptat şi l-a rugat să o scuze, că a fost doar o glumă tinerească şi i-a promis că va dansa numai cu el la balul de sâmbătă seara, dacă o iartă şi nu-l cheamă pe bătrân la primărie. Aşa a scăpat neciufulită de tatăl său, dar nu şi de înjurăturile de bisaltir şi de crucioi ale acestuia. 　　　Jeni aduse strachina cu ciorbă de pasăre şi pâinea de casă şi le aşeză pe masa din polatră. Victor luă cuţitul şi îşi tăie o felie zdravănă din pâinea cu coaja groasă şi arsă de vatră, se închină şi începu să înfulece grăbit din zeama grasă şi gustoasă ce aburea în strachina smălţuită din lut ars. 　　 - Ai tăiat cocoşul porumbac? o întrebă Victor pe soţie. 　　　- Da, că se bătea tot timpul cu cel roşcat şi nici nu lăsa găinile în pace. Mai mereu sărea gardul la ţaţa Lisandrina, de mă supăram degeaba cu vecina pentru el. 　　　- Foarte bine i-ai făcut. Eu am să merg să mă culc mai devreme, să pot termina mâine toată treaba la Spoială până pe la zece. Dai tu la orătănii şi la animale de mâncare, că parcă nu mai am picioare de oboseală. Mă dor şi şalele de nu mă pot îndrepta cât am stat toată ziua în arşiţa soarelui din câmp, aplecat asupra secerii şi al snopilor. 　　　- Bine atunci, du-te şi te odihneşte că mă descurc eu prin curte cât mă mai pot mişca. 　　　Victor îşi luase concediu de odihnă tocmai să scape de aceste obligaţii ale vieţii. Tatăl său nu mai putea face mare lucru la muncile câmpului. Majoritatea lucrărilor agricole le-a făcut tocmind oameni să le execute. Noroc cu salariul său. După cum se desfăşurau evenimentele în comună, nu credea că îl apucă toamna pe bătrân ca particular, membru în TOS, o organizaţie de întovărăşire între ţăranii ne colectivizaţi, cred că după model rusesc. 　　　După cum se zvonea în comună,Vasile Vâlcu, primul secretar de partid al regiunii Constanţa, forţa nota să colectivizeze întreaga regiune până la sfârşitul anului. Au mai rămas câţiva care nu au vrut să intre în colectiv. Autorităţile erau cu ochii pe ei. Din cauza lor nu se putea raporta la regiune încheierea „cu succes” a colectivizării întregii comune. 　　　Prin Băjenari nu au vrut să semneze cererea de intrare în colectivă, tatăl său, unchiul Stoica şi Vasile şi alţi câţiva vecini. Aveau simţul proprietăţii moştenit din moşi strămoşi, că doar pentru pământ au venit bunicii lui în Dobrogea. „Dar să-l ia odată, dă-l Doamne încolo de pământ, că tot nu făceau mare brânză cu el” îşi zicea Victor în sinea sa. Îi părea rău după căruţă şi cai, trebuia să se despartă şi de ei odată cu intrarea în colectiv. 　　　De doi ani era mereu secetă. Doar au crescut datoriile către stat. S-ar putea să vină să le ia şi vaca cu viţel din curte în contul dărilor. Dacă luau pământul, scăpa şi el de obligaţii, oricum tatăl său nu prea putea merge din cauza bolii să muncească la colectiv. Din ce vor trăi nu ştia încă. Poate îi iertau şi de datorii dacă nu mai aveau pământ. El se descurca cu Jeni din salariul de mecanic la Gospodăria Agricolă de Stat, amplasată pe pământul şi conacul lui Funogea, un mare boier al zonei, acum deportat cine ştie pe unde de către comunişti. Pentru bucătăria casei, cultivau în grădina din curte, toate legumele necesare unei familii. Pâine se găsea şi la magazin, sau aducea el pe cupoane de la chioşcul fermei agricole unde lucra. 　　　Când a apărut oportunitatea să meargă ca ucenic împreună cu vărul său Ionel, la o societate mixtă ruso - română numită Sovrom 7, a renunţat la clasa a şaptea, pe care deja o începuse şi a plecat la Constanţa, unde după primul an de ucenicie, deoarece nu puteau să le dea diplomă de muncitor calificat, a trebuit să facă încă trei ani la Şcoala Profesională Metalurgică, cum se numea aceasta, pentru a ieşi mecanic de profesie. 　　　A fost greu la internatul şcolii şi mai ales în anul de ucenicie, unde muncea opt ore într-un atelier de pe bulevardul Carol, lângă „Botul Calului” cum îi spuneau clienţii bodegii din intersecţie. Stătea soldatul în gheretă şi-i păzea, de credeai că cine ştie ce unitate militară importantă era acolo. Avea bătături în palmă de la pilă, de nu-şi mai simţea mâinile, de umflate ce erau. Câte scatoalce după ceafă a mai luat de la meşter, când nu-i ieşea piesa cum îi plăcea acestuia. Nici acum nu este mare diferenţă. Doar că nu-l mai bate nimeni, însă palmele îi sunt la fel de bătătorite şi pline de băşici de la seceră şi coasă. Şi pentru ce? Acolo barem a învăţat o meserie, care acum îl ajută să-şi câştige pâinea mai uşor decât în agricultură. 　　　Până să adoarmă, lui Victor îi apăru în minte copilăria sa. Cum în vacanţele de iarnă, când nu era căzută încă zăpada, ieşea cu oile la păscut pe câmpul de la marginea satului dinspre dispensar, lăsând mieii acasă, să nu apuce să guste din iarbă, chiar dacă îl enerva zbieratul oilor ce-şi chemau continuu mieii. După spusele bătrânilor, acest lucru făcea ca mieii să aibă carnea mai gustoasă. Dacă pasc iarbă, deja carnea începe să miroasă a oaie, decretau bătrânii satului. 　　　Se întâmpla uneori ca vreunei oi să-i vină sorocul fătării chiar pe câmp şi el doar un copil, trebuia să se descurce, s-o moşească cum văzuse la tatăl său că face, ca s-o ajute pe biata oaie. 　　　În vacanţele din timpul şcolii, trebuia să-l însoţească pe tatăl său la câmp, mergând cu calul de căpăstru la prăşitoare, la plug, sau în alte munci mai uşoare, uneori trebuia să absenteze şi de la şcoală, ca să meargă la plug cu tatăl lui. 　　　Seara se ducea bătrânul cu sticla cu vin la subţioară, la învăţătorul Spânoche sau la directorul Rusescu şi îi explica de ce a lipsit feciorul de la şcoală. Nu era singurul care proceda aşa. Şi cadrele didactice se adaptau din mers situaţiei de la sate. Trebuia să înveţe şi din urmă, că apoi cine stătea cu genunchii pe boabele de porumb în colţul clasei, sau lua zece la palmă cu nuiaua de alun, dacă nu ştia lecţiile predate în ziua respectivă? Aşa l-a prins somnul odihnitor, cu gândurile rămase în urmă cu vreo zece – cincisprezece ani, pe timpul copilăriei sale zbuciumate, ca a oricărui copil născut şi crescut la ţară în acele vremuri. 　　　După ce termină de strâns de pe masă şi spălă strachina, Jeni a ieşit să dea animalelor de mâncare şi să strângă ouăle din cuibare. Avea să-i fiarbă două-trei ouă lui Victor, să le ia cu el de dimineaţă la câmp. 　　　Având fântâna în curte, puteau să mai cultive câte ceva pentru hrana zilnică, să crească un porc, păsări. Era mai greu cu grăunţele. Noroc că porumbul se făcuse mai bine anul trecut şi mai aveau şi din anii din urmă că au făcut economie. Începuse deja să-l care şoarecii care au găurit toţi pereţii din chiler. Au fost nevoiţi să facă clacă, să cureţe tot porumbul şi să pună boabele în butoaie, că şi aşa stăteau goale până în toamnă, la culesul viilor. 　　　Pe afară păsările râcâiau prin bătătură şi se scăldau cât era ziulica de mare în ţărână. Nu aveau nici o grijă. Apă aveau la teică, grăunţe primeau seara şi dimineaţa, doar câte o râmă mai puteau să găsească şi ele ca desert, sau câte o gâză rătăcită printre legumele din grădină. 　　　Terminându-şi treaba, Jeni a aprins lampa şi s-a dus să se pregătească de culcare. A mâncat ceva în fugă, nu prea avea poftă de mâncare în ultimul timp şi a plecat în camera unde Victor sforăia de zor. Se vedea că trudise toată ziua prin soare. Nici nu a simţit când Jeni cu greutatea burticii sale, s-a băgat în pat lângă el. 　　　Pruncul lovea cu picioruşele în burta mamei sale, făcându-şi simţită prezenţa. Chiar dacă primea aceste lovituri, Jeni îşi mângâia cu tandreţe burtica ţuguiată şi vorbea în şoaptă cu pruncul său, alintându-l. Era totuşi speriată, fiind primul lor copil şi nu avea decât douăzeci de ani iar din familia sa, nu avea pe nimeni în comună, să o ajute la o adică. 　　　Provenea dintr-un sat îndepărtat, la peste treizeci de kilometri şi pe Victor l-a cunoscut când acesta a venit în peţit însoţit de părinţi şi un frate de al lui Jeni, căsătorit cu o consăteancă a lui Victor, dar care trăiau la oraş. 　　　I-a plăcut de el, chiar dacă era mai mare cu şapte ani, a crezut că este cumsecade, aşa cum era prezentat în timpul peţitului şi gata nunta. Poate că şi ea a vrut să scape de văgăunile, unde era aruncat de soartă micuţul său cătun, la margine de pădure, unde veneau lupii şi luau oile din târla gospodarului iarna în plină zi. Aici era comună mare şi aproape de oraş, la vreo doisprezece kilometri pe drum de ţară. Mai târziu, s-a văzut că nu s-a înşelat, Victor fiind o fire calmă şi harnică şi s-au îndrăgostit unul de celălalt pe parcursul celor doi ani de căsnicie, chiar dacă a fost o căsătorie aranjată, trăind o viaţă liniştită, fără certuri sau scandaluri, cum se mai întâmplă între oamenii tineri, care nu s-au cunoscut mai bine de la început. 　　　Gândurile cu începuturile căsniciei sale, departe de fraţi, de surori şi de părinţi, s-au stins odată cu venirea somnului liniştitor, după o zi de trudă prin curtea mare. Nici nu mai simţea loviturile năzdrăvanului, căruia nu-i mai plăcea să stea ascuns în burtica mamei sale. 　　　Din zi în zi, Jeni se simţea tot mai obosită, se mişca tot mai greu prin curte, aşa că Victor nu se mai baza pe ajutorul său în treburile gospodăreşti. I se apropiase sorocul. După socoteala lui Jeni a trecut deja termenul, când trebuia să nască. Conform spuselor vecinelor mai vârstnice, la băieţi termenul este uneori depăşit, aşa că speranţele celor doi tineri părinţi, că primul lor născut va fi băiat, au crescut. 　　　Victor a mers să anunţe moaşa comunii, că termenul a fost depăşit şi să fie pregătită de moşit, să nu fie plecată din localitate. La dispensarul din comună era un doctor în etate, prieten cu rudele sale şi cu părinţii lui, ştiut fiind mai ales că la unchiul Stoica şi tuşa Ioana, doctorul, prieten cu aceştia, făcea vizite mai dese, să savureze un pahar cu vin bun,scos de la răcoarea beciului adânc, când se întorcea de la dispensar spre casă, că doar stătea la două case depărtare şi-i erau în drumul spre casă. 　　　Cum Victor era ocupat cu treburile zilnice prin curte, a auzit ţipetele lui Jeni venind din casă. Se rupsese apa şi era gata să nască fără asistenţă medicală. A scos repede caii din grajd şi i-a înhămat la căruţă, luând la indicaţiile lui Jeni câteva lucruri necesare naşterii şi cu ea aşezată pe un braţ de paie în fundul căruţei, a ajuns imediat în goana cailor la casa de naştere, unde locuia şi moaşa, o femeie mai vârstnică, care îl adusese şi pe el pe lume cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. 　　　Anunţată din vreme, Coana Moaşă cum i se spunea în comună, era pregătită de aducerea pe lume a copilului. Avea nevoie de nişte apă caldă, aşa că a pus repede pe foc o oală cu apă. Victor a pornit la fel de grăbit la dispensar să-l aducă şi pe doctorul Ţigănuş, niciodată nu ştii ce se poate întâmpla la o naştere, mai ales cum era cazul lui Jeni, tânără, fără experienţă şi la prima încercare. Natura şi Cel de Sus au ţinut cu cei doi părinţi şi cadrele medicale cu experientă, au adus pe lume ditamai băiatul de peste trei kilograme jumătate, brunet ca mama şi chel pe cap ca tatăl său. 　　　Ţipetele noului pui de om i-a adus liniştea sufletească tânărului tată, mai ales când a aflat că naşterea s-a desfăşurat fără incidente. - O naştere uşoară şi normală – cum s-a lăudat Coana Moaşă. 　　　La casa de naştere tânăra mamă rămânea două - trei zile, sub supraveghere, până când i se făcea externarea. 　　　Toate babele din vecini au plecat în pelerinaj la proaspăta mămică, care mai de care cu ceva dulce, sau cu doi trei metri de finet pentru scutece. 　　　Cât timp a stat Jeni acolo cu micuţul său vlăstar, pe care l-au numit Valentin, Victor a terminat de treierat tot grâul şi de pus boabele în hambar iar paiele şi pleava la locul lor în coşar şi la şiră. Scăpase de o grijă. Şi aşa zilele de concediu îi erau pe sfârşite. Au rămas de recoltat sfecla, floarea soarelui şi porumbul şi apoi să pregătească ogorul pentru însămânţatul de toamnă al grâului. Poate nu mai apucă să o facă şi îl va lua C.A.P.- ul, aşa va scapa de această corvoadă păguboasă pentru el. 　　　Numai să nu-l audă tatăl său cum gândeşte. Bătrânii au simţul proprietăţii mai dezvoltat, ştiind cu câtă trudă au obţinut această avere de seamă pentru un ţăran. Dacă nu ai pământul tău, de ce te mai numeşti ţăran? Doar că trăieşti la ţară? Aşa gândea Victor, acum proaspăt tătic, cu noi responsabilităţi şi griji noi. 　　　 　　　Mangalia decembrie - 2010