luni, 19 septembrie 2011

Coperta romanului ANA, FIICA MUNTILOR

Romanul ANA, FIICA MUNTILOR

MOTTO:

Copilăria

MOTTO:

„Dacă inima ta este un vulcan, cum te

aştepţi să înflorească dragostea în ea?”

Kahlil Gibra

1.Ţipătul din munte

Se auzea foşnetul pădurii, iar vântul se strecura leneş printre copaci, răcorind faţa năduşită a călătorului solitar ce-şi propusese să ajungă până la stânele din zona satului Secăria, dincolo de Teşila. Avea el o treabă cu baciul stânei. Doctorul ortoped Istrate plecase din Câmpina lui Nicolae Grigorescu şi a lui Bogdan Petriceicu Hajdeu încă din zorii zilei de marţi, 2 iunie, cu autobuzul ce făcea cursa locală şi coborî la Teşila, ca apoi să bată cu piciorul aceste meleaguri fără seamăn de frumoase, cu toate că din bătrâni se spunea să nu pleci marţea la drum. Era un traseu ce te ducea cu gândul la sălbăticiile de altă dată ale acestor munţi falnici şi plini de păduri de fag şi conifere, neatinse încă de lăcomia omului.

Istrate urmărea prin fereastra autobuzului ce făcea legătura dintre Câmpina şi localităţile de pe valea apei, cum şoseaua şerpuieşte, lăsând în urmă colinele, puşcăria Doftana de la Telega, apoi cheile Brebului. Din ce mergea spre nord, valea se tot îngusta, căpătând frumuseţi montane desăvârşite.

La vreo doi kilometri înainte de a ajunge la marginea comunei Valea Doftanei, cu vreo doi ani în urmă, apele râului au fost zăgăzuite prin construcţia barajului de la Paltinu, formând un lac de acumulare ce poate fi asemuit cu „o mică mare montană” cum se exprima un entuziast localnic.

La începutul deceniului al şaptelea din mileniul doi, mâna românului începu să strice armonia dintre munte şi natură. Începu să-şi lase adânc apăsată amprenta până şi în sălbăticia acestor meleaguri de basm, când s-au apucat să stăvilească şuvoaiele neobosite ale Doftanei. În rostogolirea lor peste stânci, ca apoi să se mai odihnească în aval unde deveneau molcome, îmbrăţişând drăgăstoase apa lacului Păltinoasa, şuvoaiele se tot adunau odată cu ridicarea barajului şi acumularea de apă, ajungând la acea mică mare locală de care vorbea entuziastul localnic...

Cu patru ani în urmă constructorii hidrotehnici se apucaseră cu osârdie să ridice ditamai stavila în calea apelor, să poată aduce în casele muntenilor împrăştiaţi de-a lungul văii, ca şi a celor din împrejurimi, până la Ploieşti, apa cea de toate zilele.

Doi ani s-au tot străduit constructorii să se lupte cu muntele, ridicând un alt munte din oţel şi beton, înalt de peste o sută de metri, în calea apelor ce se tot scurgeau de pe creste, nu numai din izvoarele naturale, ci şi din ploile torenţiale sau din topirea zăpezilor căzute cu dărnicie în această parte a ţării.

Lucrarea era numită şi „barajul de la Paltinul”, după lacul pe care îl zăgăzuia. Acest baraj schimbase faţa muntelui. Nu-i mai găseai singurătatea ce-ţi dădea liniştea sufletească atunci când te contopeai cu natura sălbatică. Circulaţia a crescut, ca şi locurile de muncă şi numărul oamenilor care câştigau un ban pentru familie, prin aceste meleaguri cam lipsite de alte posibilităţi de a-ţi găsi de lucru în afara zonei forestiere şi a carierelor de piatră.

Zidul de beton ce unea cei doi versanţi era ca un gigantic zeu antic, cu braţele larg deschise în măreţia sa. Erau lungi de peste patru sute cincizeci de metri, iar zeul pregătit să întâmpine cu pieptul lui puternic miile de metri cub de apă, ce se tot rostogoleau năvalnic de pe creste, din inima munţilor Gârbova, atât ale râului Doftana, cat şi ale râului Gârbova. Soseau tocmai de la graniţa cu judeţul Braşov, printre stânci golaşe sau zone pline de vegetaţie sălbatică, speriind trecătorii ocazionali prin zgomotul lor asurzitor la întâlnirea obstacolelor de tot felul sau a căderilor la diferenţele de nivel al locurilor pe unde îşi taie drum spre acumularea de la Păltinoasa.

Din aceste lacuri apa potabilă cristalină şi rece porneşte acum prin conducte, mai prin tot judeţul Prahova, ajungând în casele oamenilor, de la Câmpina până la Ploieşti sau să irige peste nouă mii de hectare de pământ arabil din judeţ.

Aceste torente îşi caută calea prin albia săpată de-a lungul secolelor, printre malurile stâncoase, unde arbuşti crescuţi parcă din granitul dur al muntelui stăteau de veghe, numărând fiecare păstrăv ce sărea din apă la bulboane, grăbit să prindă câte o gâză rătăcită spre flora montană.

Călătorul nostru solitar îşi târa din ce în ce mai greu picioarele obosite de drum şi de vreme. Mai avea puţin şi ajungea la marginea localităţii Teşila, un sat ca toate satele de munte, cu oameni duri, învăţaţi cu asprimea vremii şi capriciile muntelui, pe care dacă nu-l respecţi, nu te lăsa să treci nepăsător prin tainicele lui cărări, unde numai ursul și alte jivine ale pădurii făceau legea.

Se opri să-şi tragă răsuflarea lângă apa limpede a unui pârâiaş ce se scurgea din inima muntelui. Bătrânul doctor Istrate se aplecă să-şi înmoaie batista şi începu să se tamponeze pentru a-şi răcori ceafa, de pe care se scurgeau broboanele de transpiraţie tocmai până la betelia pantalonului.

Soarele îşi trimitea cu duşmănie suliţele sale fierbinţi deasupra capului lipsit de orice protecţie. Pălăria parcă nu-i mai era de folosinţă. I se părea că se îngreunase după cei câţiva kilometri parcurşi la început cu voioşie, ca apoi cu paşi din ce în ce mai înceţi şi mai greu de făcut la vârsta sa de om trecut de mult de tinereţe. Cărarea pe care mergea, când urca muntele, când cobora sinuos, ca un şarpe în mişcare. Spera să ajungă la stână înainte ca soarele să se ascundă după munte, iar lumina să părăsească această zi frumoasă de început de vară.

Ştia că baciul stânei îl aşteptă cu mâna imobilizată, deci trebuia neapărat să ajungă la el pe ziuă. Venise ursul să dea iama în mioare şi cu toate că au sărit câinii la namila cât un juncan de mare, când baciul şef al stânei a vrut să-l lovească cu bâta în moalele capului, ursul a reuşit să se ferească şi lovitura a căzut ca un trăsnet peste un bolovan apărut parcă din senin lângă stână, cu toate că el a fost acolo din totdeauna. Mâna i s-a zdruncinat atât de tare, încât a sărit de la locul ei. I-au venit în ajutor şi ceilalţi ciobani şi aşa au reuşit în final să-l pună pe musafirul nepoftit pe fugă. Doar mâna lui moş Miron a rămas betegită şi cum nu putea să coboare din munte, i-a trimis vorbă lui Istrate, vechiul său prieten de care îl legau multe amintiri din copilărie şi din armată, să urce la el la stână, că tot stătea degeaba la oraş ca pensionar.

Valea Doftanei se tot îngusta cu cât înainta, iar frumuseţile ce te întâmpinau erau parcă de basm.

Unui pictor talentat nu-i trebuia decât să-şi aşeze şevaletul şi apoi să surprindă din culori, această magie a naturii verzi, pentru a lăsa lumii imagini nemuritoare ale frumuseţii virgine din această parte a muntelui. Brazii falnici îşi scuturau cetina uscată în bătaia molcomă a vântului din după amiaza târzie a începutului de iunie.

Ajunse la poalele satului Teşila, amplasat în Carpaţii de Curbură, pe cursul mijlociu al râului Doftana, în zona pe care localnicii o numesc „lunca”, zonă împrejmuită cu munţi împăduriţi şi păduri de fag sau de brad, unde din vârful dealului ce se formează la marginea satului, se poate vedea cum se deschide panorama fără asemănare cu o frumuseţe divină din Vârful Secăriei, o zonă golaşă, dar de un farmec aparte, preferată în general oaspeţilor zonei sosiţi de prin toate colţurile ţării să admire frumuseţea munţilor.

Vizitatorul ocazional, odată ajuns pe Vârful Secăriei, avea impresia că este deasupra lumii şi a pământului, că a ajuns în cer şi din această înălţime priveşte cum şerpuieşte Doftana prin măreţia munţilor. Acolo erau în apropiere şi carierele de piatră. Când aveai norocul să întâlneşti norii lăsaţi peste vârfurile împădurite ale Carpaţilor sub greutatea aerului rece din înălţimea lor şi a precipitaţiilor adunate din timpul zilei prin evaporarea apei la căldura aerului din vale, aveai impresia că eşti deasupra norilor, că eşti unul dintre zeii ce stăpâneşte Universul. De pe dealurile din zona satelor Teşila şi Trăisteni ce formau comuna Valea Doftanei, se putea porni pe traseele montane marcate ca cele către Vârful Cazacu, Munţii Baiului sau Pasul Predeluş, ori să vizitezi ruinele Bisericii Vechi de la Trăisteni construită cu decenii în urmă, sau puteai admira frumuseţea pitorească a Cheilor Doftanei săpate în conglomeratele dure de granit, precum puteai vizita şi Rezervaţiile de lemn de peste 200 ani vechime de la Glodeasa.

Relieful muntos al acestei localităţi este mult mai accentuat către nord, cu cât te apropii de judeţul Braşov. Acolo, spre obârşia Doftanei se înalţă masivele muntoase ca: Orjogoaia, Radela, Cucioaia, Zănoaga, Baiu Mare, Baiu Mic, Unghia Mare şi Unghia Mică. Privit din depărtare, muntele Unghia Mare, cu liniile lui geometrice, seamănă cu o „piramidă egipteană înfiptă parcă dinadins aici în frământatul peisaj carpatin”, cum este ea descrisă de către un iubitor al naturii montane, care a întocmit monografia zonei, fermecat de frumuseţea muntelui.

Tot aici se înşiruie munţii Pătru, Steiasa, Fundurile şi o serie de „clăbucete”, ramificându-se mai spre sudul munţilor Carpaţi.

Localitatea este atestată documentar încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea din timpul domniei lui Radu Paise, numit şi Petru de la Argeş (1535 - 1545).^{^[1]}

Istrate încercă să evite întâlnirea cu localnicii. Ca tot omul de la munte, aceştia erau învăţaţi să dea bineţe oricărui trecător şi să caute să intre cu el în vorbă. Dacă trebuia să stea de vorbă cu fiecare muntean ce-i dădea bineţe, ca oricărui necunoscut ce le invada intimitatea satului lor de munte, l-ar fi apucat noaptea şi atunci când ar fi mai ajuns la stână?

Era ultima casă pe lângă care trecea şi apoi drumul său iar începea să şerpuiască coborând spre luncă, ca apoi să urce din nou dealul spre Secăria. Acolo se afla şi ţinta drumului său. Dincolo de Secăria era ridicat sălaşul stânei baciului Miron, pe o coastă de deal la margine de pădure.

Depăşi ultima casă din sat construită din butuci de lemn aşezaţi unul peste altul, şi cu acoperişul din şindrilă. O casă nici mai sărăcăcioasă, nici mai arătoasă decât majoritatea caselor din zonă, un pic mai măruntă decât altele din vecini, cu o curte înconjurată de un gard făcut din lemne tinere de copac şi cu o poartă lălâie, având balamale din cauciuc gros, luat de cine ştie pe unde.

Nu apucă să se îndepărteze prea mult de acea locuinţă, că fu tulburat din visarea lui de călător fără griji, de ţipete de femeie. Erau ţipete de durere, ţipete de disperare.

Nu ştia ce să facă, să-şi vadă de drum sau să se întoarcă la casa rămasă în urma, să vadă ce se întâmplă de se aud asemenea ţipete.

Curiozitatea de om bătrân şi trecut prin multe în viaţă, nu i-a dat pace şi făcu calea întoarsă. Poate era cineva care avea nevoie de vreun ajutor. De ce se apropia mai mult de casa mărginaşă, de ce ţipetele erau tot mai puternice şi mai disperate.

Ajuns în faţa uşii ciocăni şi aşteptă ca cineva să-i răspundă şi să-i deschidă. Insistă când intensitatea ţipetelor se înteţi. Văzând că nu-i răspunde nimeni, avu curajul să apese pe clanţa uşii şi să pătrundă în întunericul ce-l întâmpină când intră în tinda casei. Vaietele se auzeau dintr-o cameră alăturată. Deschise uşa, obişnuindu-se cu semi-întunericul din cameră. Când pătrunse în odaia slab luminată, văzu o femeie tânără, cam la douăzeci şi trei de ani, poate mai mult cu doi - trei, întinsă într-un pat cu tăbliile din lemn, unde se zvârcolea continuu. După volumul burţii şi-a dat seama că este gravidă.

- Bună ziua, am auzit ţipete şi cum nu mi-a răspuns nimeni, am intrat neinvitat în casă. Ce s-a întâmplat, femeie?

- Aoleu, mor, dom’le, mi s-a rupt apa şi cred că a sosit clipa facerii. Nu-i nimeni să mă ajute, soţul este la muncă şi sunt singură acasă.

- Nu te speria, copilă, ai noroc. Iată că Pronia Cerească vrea să vă ajute. Sunt doctorul Istrate şi chiar dacă nu sunt ginecolog, sper că ne vom descurca împreună.

- Dumnezeule, Doamne, cum ai avut Tu grijă de mine şi mi-ai trimis omul potrivit să mă scape de la moarte ca şi pe pruncul meu încă nenăscut.

- Am nevoie de nişte prosoape, de nişte cârpe curate şi de apă caldă.

- Omule bun, deschide şi matale dulapul de alături şi ia-ţi ce-ţi trebuie, numai scapă-mă. Au, iar au început durerile. Simt că mi s-a apropiat sfârşitul. Doamne cu ce ţi-am greşit şi ţi-am păcătuit atât de tare de mă pedepseşti?

- Nu te pedepseşte, dacă m-a trimis pe mine în întâmpinarea dumitale. Tocmai treceam prin faţa casei în drumul meu, când ţi-am auzit ţipetele de disperare şi de durere. Lasă că totul o să iasă bine. Stai liniştită.

În timp ce tânăra necunoscută se văita în mijlocul patului din cameră, doctorul Istrate scotoci prin dulapul indicat de gazdă şi îşi alese ce-i trebuia să aducă pe lume o nouă viaţă. Descoperi-se întrerupătorul de pe perete şi aprinse lumina în locuinţă. În cameră atârna un bec chior, prins direct de un cârlig bătut în tavan. Aşa putu să se orienteze în casa necunoscutei. Găsi un aragaz, aprinse focul şi umplu o oală cu apă de la robinet pe care o puse la încălzit. Se săpuni bine pentru a se dezinfecta pe mâini şi, cu prosoapele curate luate din dulap, era gata să-şi îndeplinească serviciul de mamoş, chiar dacă era prima dată când asista la o naştere.

Femeia se văita de credeai că se rup baierele cerului şi căd peste ea. Era speriată şi neliniştită, iar durerile îi amplificau panica, în ciuda faptului că urma să fi asistată din fericire de către un medic, fie el şi ortoped.

- Au-u, mor, au, domn’ doctor, fă ceva că nu mai rezist... ajută-mă, Doamne, să scap de chin... au-u.

- Nu te speria, femeie, răsuflă puternic şi împinge, hai, uşor, iată că începe să apară o nouă viaţă pe pământ. Hai, mai insistă, screme-te, aşa, încă puţin, bine, bine... bravo, gata, uşor, uşor, nu te mai văita, iată că ai scăpat, ai o fată frumuşică foc. Stai să mă uit dacă seamănă cu tine. Istrate tăie cu foarfecul ombilicul micuţei vietăţi apărută într-o nouă lume pentru ea, printr-un ţipăt strident şi prelungit.

Îi legă cordonul ombilical şi înfăşură noua vietate într-un prosop luat din dulapul din scândură ne lăcuită.

- Vezi, femeie, că nu ai murit? Ce atâta teamă? Nu se moare dintr-o naştere decât în cazuri speciale, când copilul nu iese normal şi nu este cineva de specialitate să te ajute.

- Domnu' doctor, nu cred că am scăpat, au-u, iar mă doare...

- Ce-i femeie, doar nu ai gemeni...

- Au-u, cred că vine şi al doilea...

- Nu-i nimic, poate să vină şi al treilea, cât timp sunt lângă dumneata.

Într-adevăr, femeia născu şi cea de a doua fiică. Semănau şi nu prea semănau între ele. Istrate, obişnuit cu asemenea evenimente apărute prin spitalul unde lucrase, ştia că de obicei gemenii dezvoltaţi în aceeaşi placentă sunt identici. Înseamnă că cele două surori aveau placente diferite şi fizionomii diferite. Vor semăna ele pe parcurs la ceva, se gândi doctorul privind cele două mogâldeţe, cu feţele lor roşii şi câteva fire de păr pe vârful capului. Poate când vor creşte au să aibă părul la fel de negru şi lung ca al mamei lor. Când o privi mai bine pe lăuză, putu să-şi dea seama de trăsăturile femeii. Acum era palidă şi nici lumina nu o avantaja, dar era convins că trebuia să fie o fată frumoasă, o munteancă învăţată de mică cu greutăţile vieţii. Chiar dacă ducea o viaţă modestă, în casă se observa ordinea şi curăţenia. Nu aveau multe lucruri în casă, dar păreau puse la locul lor.

Luă cele două fetiţe şi le duse lângă mama lor, pe care a trebuit să o ajute mai întâi sa se ridice mai sus, să-şi găsească o poziţie comodă.

Plângea uşor când luă cele două copiliţe în braţe. Trebuia să le alăpteze, că ţipau de zbârnâiau toate ferestrele. Cea de a doua era mai liniştită, însă prima se dovedi de la început o rebelă, voia să guste colastra mamei neapărat.

- De ce plângi, femeie? În loc să fii bucuroasă că ai două fete sănătoase şi că ai scăpat cu bine! Uite cum ţipă de se aud peste munte.

- Cum să nu plâng, domn’ doctor? Mă gândesc când o veni bărbatu-miu de la crâşmă şi va găsi încă două fete, ar fi în stare să mă şi bată.

- Cum aşa, încă două? Mai ai şi alţi copii la vârsta asta?

- Da, mai am două fete mai mari. Una de şase ani şi alta de patru, care sunt acu’ trimise de acasă peste deal, la o soră din Secăria.

- Dar când, Doamne iartă-mă, le-ai făcut, femeie? Câţi ani ai, de fapt, copilă?

- Douăşcinci.

- Şi la vârsta asta ai copil de şase ani?

- Dapă-i, dacă m-am măritat de crudă? Nu aveam nici optşpe ani.

- Deci cam la nouăsprezece ani aveai primul copil?

- Dapă-i, aşa este cum zâceţi.

- Te-ai gândit ce nume le vei pune celor două fetiţe?

- Aveam de gând să-i zâc Culai, dacă era băiat de la Nicolai, numele bunicului meu, Ana-Maria dacă-i fată. No’ acum dacă-s două, la prima am să-i zâc Maria şi celăilalte Ana. Fo bine, fo rău, aşa mă gândii să le zâc. Voi vedea ce zâce şi soţul când o veni.

- Pe Istrate îl distra vorbirea femeii. Se vedea de la distanţă că este o fată simplă de la ţară, fără prea multă instruire.

- Femeie, cum de eşti singură în asemenea situaţie? De ce nu te-ai pregătit să ajungi la o maternitate sau la un spital? O luă la rost doctorul Istrate. Nu ştiai că poţi să mori singură aici, între dealuri, la margine de lume?

- Of, domn' doctor, sărut mâna. Dumnezeu te-a îndrumat să treci pe la poarta mea să mă salvezi. Nu ştiu ce mă făceam fără matale. Dar ce făceam cu celelalte fete atâtea zâli?

- Ce-ai făcut şi acum, le trimeteai la sora ta. Nu ai soţ?

- Ba am, păcatele mele, n-aş mai avea. Lucrează pe şantierul forestier, doboară şi încarcă copaci în camioane. Când termină şi nu mai lucră, cine ştie pân’ ce bodegă se opreşte. Pân’ nu se îmbată, nu ajunge acasă. Un coşmar este cu el, dar şi fără el ar fi la fel. Din ce câştigă şi nu-i bea, ne putem descurca, cum văzuşi şi matale, la limita existenţei şi a lumii de aici dă la munte.

- Şi cum te cheamă, copilă? Eu trebuie să anunţ autorităţile precum că am adus pe lume două suflete şi că pe tine te-am lăsat bine sănătoasă. Trebuie să vină de la spital să vadă copiii şi pe mamă dacă sunteţi bine şi să vă ia în evidenţa maternităţii.

- Of, să mă bată Dumnezeu. Mamă de patru fete la douăşcinci de ani. Fana mă cheamă. Ştefana Nechifor după soţ, zis a lui Clondir, cum îi zâc ăştia soţului că toată zâulica-i cu clondirul în faţă la crâşmă-n sat.

- Soţul este tot aşa de tânăr ca tine?

- Nu-i, vai de păcatele mele. Este cu nouăşpe ani mai mare.

- Dar ce-ţi trebui, femeie, ca la optsprezece ani să te măriţi cu unul aşa de vârstnic? Că bogat văd că nu este.

- Ei, domnu’ doctor. Necazurile şi gurile multe din casa părintească. Nici tatăl meu nu era mai breaz ca soţul. Cel puţin al meu s-a luat de băutură mai târziu. La început a fost bine şi frumos, dar odată cu apariţia a încă două guri în casă şi după ce l-au dat afară de la fabrică... Lucra la Câmpina şi făcea naveta cu rata. Era strungar şi câştiga bine, însă l-au prins într-o zi băut la serviciu şi l-au dat afară. De atunci nu a mai găsit de muncă în meseria lui, aşa că doar la doborât copaci sau construit drumuri forestiere a mai găsit şi matale ştii cum este când nu mai faci ce ai învăţat şi ce-ţi place. A mai lucrat şi prin carieră...

- Da, te înţeleg. Uite că se întunecă şi eu trebuia să ajung la stâna baciului Miron, înainte de apusul soarelui, că şi el are o mână beteagă.

- Îţi mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să te răsplătească după fapta matale milostivă. M-ai scăpat de la mare belea. Nu ştiu ce aş fi făcut singură în casă şi cum puteam să nasc două fete fără nimeni lângă mine.

- Vezi? Cineva acolo Sus te iubeşte şi are grija ta şi a familiei tale.

- Da, sărut mâna şi Dumnezeu să vă ajute.

Istrate îşi căuta pălăria şi desaga lui cu cele necesare reparării mâinii baciului Miron şi luându-şi la revedere, ieşi din casa femeii. Când să tragă poarta de la gard după el, dădu nas în nas cu un bărbat de vreo patruzeci şi ceva de ani, care duhnea de la o poştă a rachiu de proastă calitate. Acesta se arătă mirat când văzu un străin ieşind din curtea sa.

- Seara bună, bănuiesc că eşti stăpânul casei, zise Istrate.

- Da, mă rog, matale cine mai eşti, de mă întrebi şi mai şi ieşi din curtea mea? Zise bărbatul pe un ton plin de arţag.

- Doctorul Istrate. Tocmai ţi-am adus pe lume încă două fete.

- Ce...?! Şi nu mai aşteptă lămuriri de la străin că se duse glonţ spre casă, împleticindu-şi picioarele.

Istrate, care ratase întâlnirea cu baciul Miron, neajungând la timp la stână să-i repare mâna, s-a gândit să treacă pe la postul de miliţie din Secăria şi să anunţe naşterea celor două copile, să vină cadrele medicale să le asigure asistenţa de specialitate şi să ia copilele în evidenţă, ca apoi de la miliţie să plece mai departe spre stână. Nu mai avea mult de urcat de la Secăria şi, înainte de a se întuneca de-a binelea, va ajunge şi el la prietenul său, Miron, care îl aştepta să-i repare mâna betegită în lupta cu ursul.

^{^[1]} O parte dintre informaţii privind monografia localităţii Valea Doftanei sunt luate de pe internet.

luni, 25 iulie 2011

LA SÂMBĂTA DE SUS - PAŞTELE ANULUI 2011

marți, 21 iunie 2011

MI-E DOR DE MA DOARE

MI-E DOR

Mi-e dor de mă doare,

După a ta sărutare,

Dă-mi gura ta dragă,

Cu miros de fragă.

Te aştept la malul mării

În pragul înserării,

Fată cu ochii ca mura,

Să admirăm cum răsare luna.

Te aştept în gând,

Să vii purtată de vânt,

Cu fumuseţea-ţi dalbă,

Din stele să-ţi fac salbă.

Te aştept, cu braţele deschise,

Să-mi apari în vise,

Vise cu iubiri curate,

Fecioară cu buze ne sărutate,

Te aştept să vii la mare,

Să-mi dăruieşti o sărutare...

Mi-e dor de mă doare,

După a ta sărutare,

Mi-e dor de mă doare…

Iubire nemuritoare…

Virgil Stan/Mangalia

sâmbătă, 11 iunie 2011

Nuvelă - CĂLĂTORI CLANDESTINI

Călători clandestini

Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei, lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, să pot asculta discuţia lor.

Mi s-a părut că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau, că aşa erau învăţaţi ţăranii, să vorbească când intrau în pat pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu. Mi-am adus aminte, din cele ce auzeam, că în timpul zilei pe când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele). Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cercul din sârmă, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică pe cealaltă, cât el turna cu baniţa[1] în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă răsucită de bunica pe răsucitor.

Tata obişnuia să cultive uneori câţiva zeci de metri pătraţi cu cânepă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi băga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţii lemnoase.

După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meliţare, adică prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri bătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o alta scândură care rupea tulpinile aşezate pe meliţă până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în acţiune bunica, mama tatălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la înălţime egală într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.

Am văzut mai târziu aşa ceva când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se aşeza un fachir cu spatele pe cuiele acelea ascuţite.

Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul la război iarna, când nu aveau prea multe activităţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obişnuite sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici diferite desene florale, să fie cămăşile cât mai frumoase, iar la gât ataşau şnururi multicolore cu ciucurei la capete.

Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi copii, cu toate că tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.

- La ce oră zici că pleci? Îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se stingă.

- Păi zic pe la două să fiu plecat. Până ajung la Constanţa durează drumul vreo patru - cinci ore cu căruţa. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.

- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu baţi drumul de pomană? Avem nevoie de bani, dar nici pe degeaba să ne dăm agoniseala de un an nu putem. Ştii că a venit iar Ionel Beleaua - preceptorul, că nu am plătit dările la primărie. De fapt îl chema Ionel Şerban dar lumea îi spuneau Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.

- Dă-l în ceara mă-sii că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar vând tinichele lor cât nu face. Numai să te păcălească fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, mai spuse tata cu obidă.

În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură. Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat fără să observe părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbrăca şi ţuşti peste gard să mă atârn în spate de inima căruţei, până voi ieşi din sat.

Odată gata planul stabilit, imediat am adormit dar aveam un somn iepureşte, la primul zgomot să mă pot trezi.

Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede în lada de zestre unde ţinea mama hainele ceva mai acătării, hainele pe care le îmbrăcam de obicei când mergeam la biserică că de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei m-am ascuns sub trandafiri.

Aveam eu un loc unde mă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentru aluatul de pâine sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele când nu era atentă la năzdrăvăniile mele. Doar nu era să aştept încă două - trei zile până venea Paştele.

Ieşit afară din casă, îmi zăream părinţii în lumina lunii cum în liniştea nopţii cărau sacii de la magazie la căruţă şi îi încărcau. Din când în când câte un câine buimac spărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit. Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări. Cum eram deja îmbrăcat, m-am ascuns după cuptor să nu mă simtă părinţii şi imediat ce tata a ieşit pe poartă cu căruţa, iar mama a închis-o la loc intrând în casă, pe aici ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatră şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între roţile din faţă şi cele din spate.

Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face dacă doream să văd oraşul. Din când în când din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în căruţă de frica câinelui şi să-mi deconspir prezenţa. Am văzut că mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am înţeles că de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat după căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.

Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi ieşind la drum de câmp, tata a dat bice cailor să meargă la trap. Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe mă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă.

A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a încercat să alunge animalul, să-l întoarcă din drum, dar de unde. Căţeaua se îndepărta câţiva metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi pe mine ascuns lângă cai, tremurând în frigul dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.

Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a tras câteva la fund şi alte scatoalce după ceafă, plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mână şi de un picior şi m-a aruncat în căruţă peste sacii cu bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţeluşei. A înţeles că de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine decât după atelaj. M-a acoperit cu o haină de a sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor plini de năduşeală din cauza greutăţii trase şi a efortului depus.

Ajunşi la grădinile de la Zarguzon, în apropierea oraşului Techirghiol, tata a tras caii la fântâna cu cumpănă şi i-a adăpat, lăsându-i să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot mai erau vreo douăzeci de kilometri până la obor.

Dimineaţa, când zorile au început să mijească de ziuă, m-am trezit şi eu din somnul ce m-a furat în hurducăiala căruţei. La ferestrele caselor pe lângă care treceam, a început să se aprindă becurile. Aici nu mai era ca la ţară, iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac. Prin curţi se auzeau câinii lătrând, simţind prezenţa căţeluşei noastre, care s-a vârât cu coada între picioare sub căruţă mergând în ritmul cailor.

Când am ajuns la Obor care se afla în centrul Constanţei, se luminase bine. Tata s-a orientat şi a tras atelajul pe o stradă unde mai erau şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci goi pentru a nu face aprindere la plămâni din cauză că erau uzi de transpiraţie şi apoi a pus zăblăul cu grăunţe în capătul oiştiei, să mănânce până v-a reuşi el să vândă ceva din sacii plini.

Din vârful căruţei unde eram eu cocoţat se vedeau tiribombele[2] viu colorate aşteptându-şi clienţii. Erau tot felul de corturi având pânza colorată în culori stridente, reprezentând scene de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârnaţi de gât şi multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă în jurul ei la partea superioară, exista la intrare o reclamă mare pe care scria ZIDUL MORŢII având desenat un motociclist cum se urca pe pereţii metalici.

Dimineaţa era răcoroasă dar cu cer senin la Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul la cereale, gură cască şi multă lume cu sau fără treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi multă lume sosită din toată regiunea. Tata mi-a spus pe un ton fără echivoc.

- Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de aici, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de lume. Mă duc să cercetez preţurile.

Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi pe intrarea de la "Zidul morţii" unde se auzea o motocicletă turată de scotea un fum şi un zgomot de ziceai că nu-i numai una ci câteva. Curioşii după ce plăteau biletul de 3 lei cât scria pe pancardă, se înghesuiau pe marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac să văd şi eu ce se întâmplă în interiorul cilindrului din tablă de aplaudau aşa de tare spectatorii?

Nu aveam curajul să-i spun tatălui că m-aş duce şi eu. Soarele era urcat la vreo doua suliţe cum o tot auzeam pe mama că zice când o întrebai cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de dimineaţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţeluşă sub căruţă unde m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata care mă invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânză de oaie din traistă, s-a dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el şi o cană cu bragă pentru mine. Gândeam eu că dacă tata făcea o asemenea risipă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă erau vânduţi mai mult de jumătate dintre saci.

Cum am fost martor la discuţia dintre părinţi cu o noapte în urmă, am îngăimat şi eu o întrebare nevinovată:

- Ai vândut bine tăticule?

- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc şi pentru alte cheltuieli. Poate vând şi restul.

- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribombă? Nu m-am mai dat de când se monta la Turtoi aproape de Paşte scrânciobul de-l învârtea cu calul şi dădeai un ou pe tură.

- Poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred că o găsesc pe mă-ta moartă de inimă când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi acasă. Sper să bănuiască că ai plecat după mine.

- Nu mă rătăcesc tăticule că se vede "Zidul morţii" şi ştiu unde este căruţa noastră.

- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din el.

- Nu cad că m-am mai dat şi eram mai mic.

- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul tău de nu te mai scapă nimeni din mâna mea cât sunt de pornit pe tine.

Cum am primit leul, pe aici ţi-e drumul, direct la leagănele care se învârteau de zor. Norocul meu că preţul era doar cincizeci de bani, deci puteam să mă dau şi în barcă, un leagăn sub formă de barcă agăţată de o bară metalică şi-ţi făceai singur avânt.

Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul morţii să mă strecor printre spectatori şi să văd ce se întâmplă aşa de interesant în interiorul cilindrului metalic.

Văzând un cetăţean mai vârstnic l-am rugat să mă bage şi pe mine. Pe pasarelă era un afiş pe care scria: “Copii sub 8 ani însoţiţi de părinţi - intrarea gratuită”.

- Nene, mă iei şi pe mine?

- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? Mă luă el la întrebări pe un ton mai răţoit.

- Cu tata dar a rămas la căruţă.

- Păi nu ai mai mult de 8 ani? Mă descusu el înainte.

- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vedeţi că sunt mărunt? minţii eu cu seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru vârsta aceea.

- Bine dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el.

- Nu plec nene.

Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul făcut de motocicleta turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respiraţia din cauza mirosului puternic de benzină şi ulei. Instalaţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am văzut o motocicletă normală fără aripi de protecţie şi un motociclist echipat într-un costum cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari mari din plastic pe ochi.

Pasarela era plină de curioşi printre care se mai zăreau şi alte capete de ţânci ca mine. Bărbatul echipat aşa de caraghios cum mi se părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare de era să o tai la fugă, nu cumva să iasă din cilindru şi să ne accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva ture aproape de vârful cilindrului la mai puţin de un metru uneori de noi, a început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul nu cred că a durat mai mult de cinci-şase minute.

Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am văzut zidul morţii şi aveam ce să povestesc prietenilor mei de joacă.

Tata terminase de vândut sacii cu cereale, cumpărase vreo doi-trei bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cumpărături necesare în casă după indicaţiile mamei.

Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli. Erau mâncaţi şi bine odihniţi ca şi noi de fapt. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de câini s-a luat după Braica noastră şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe o stradă din apropiere îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata să o readucă lângă căruţă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat fără ea spre casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţeluşa revenind în spatele căruţei. Nu s-a mai întors.

Seara târziu am ajuns şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă lângă tata s-a făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios la ea să-i povestesc ce am văzut la obor, m-a luat de o mână şi cu o joardă găsită prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-mi mai aminteam acum de prima mea plimbare clandestină la oraş. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, ne ştiind când şi unde am dispărut. Braica s-a întors acasă după vreo săptămână, flămândă şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar după câteva zile fiind bine hrănită şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat într-o plimbare clandestină la oraş.

Mangalia - 8 feb. 2011

[1] o baniţă egal cu 12,5 kilograme de cereale N.A.

[2] scrâncioburi, leagăne puse mecanic în mişcare, cu scaune din lemn prinse cu lanţuri. N.A.

BUNICA FLOAREA - Nuvelă

Depăn amintiri înşiruind pe aceste pagini secvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse atâta timp în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate la răscruci de vremuri.

Eram prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.

La circa cincizeci de metri depărtare de lotul nostru de viţă de vie, avea şi tata mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se îndestuleze cu strugurii copţi?

Înainte de a ne instala ca paznici ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de casă pentru spălat, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de timpuriu mai ales să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.

Săpa tata spre drum în capătul lotului, o groapă de jumătate metru adâncime şi de un metru jumătate lăţime pe doi metri lungime. Construia din lemne de salcâm deasupra acestei gropi o formă de piramidă, peste care punea crengi, iar peste ele paie de grâu apoi carton asfaltat, fixat cu bolovani de piatră ancoraţi cu sfoară. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei.

Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar la mijlocul ei stivuia pe lăţime ca un zid, chirpicii de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste ea era aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse pe jos covoare din iută, sau ţesute la război, direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumea din lemn. Aşa se "tencuiau" şi casele, peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală.

Cum spuneam, tata a construit bordeiul sau coliba cum i se mai zice prin alte părţi, ne-a instalat patul şi cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în septembrie.

Seara după ce îşi termina treburile gospodăreşti de prin curte sau de pe la câmp, cu recoltatul cerealelor sau prăşitul porumbului şi al florii soarelui, ajungea la noi să nu ne speriem singuri departe de casă. Ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar, cu o diferenţă între ei ca vârstă de un an.

Căţeluşa Braica era cea care îl auzea prima pe tata şi dădea semnalul prin mişcarea voioasă a cozii şi lătrături vesele repetate, când simţea căruţa că vine tata să rămână peste noapte cu noi. Alerga veselă până la movilă în întâmpinarea căruţii. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă încredere în a ne lăsa singuri peste noapte.

În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ, înaltă de vreo doi metri şi jumătate dar cu un diametru de peste zece metri. În mijlocul ei era instalat un semn topografic de aliniament reprezentând o anumită cotă. Nu se ştia cine a ridicat acea movilă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independenţă. Povestea bunica că pe atunci era domnişoară de vreo douăzeci şi doi de ani. Apucase trei războaie dintre care două mondiale.

Chiar dacă avea vârsta de 103 ani, avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Povestea uneori cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospodăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri aceleiaşi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească. Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce găseau prin căruţe, mai ales că acestea erau păzite tot de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.

Doar vederea o cam părăsise pe bunica. Nu mai vedea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea să-i strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de spusele bunicii.

Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (aşa spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de un ar[2] de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a sădit puieţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Viţa era din soi tămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde creştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii ce se coceau la umbră, erau deosebit de aromaţi şi cu o boabă mare, albă, cu un puf argintiu pe ea.

Megieş cu lotul nostru de viţă de vie, un consătean semănase în acel an porumb şi printre rânduri a cultivat spaţii rotunde cu găulean, o plantă ce se asemăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Mama mare fabrica din el un magiun foarte gustos. Avea o presă specială folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.

Acest consătean în spaţiile sub formă de cercuri în care se ridica măreţ găuleanul, cultivase pepeni verzi şi cum începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul să stea şi el de pază. Era cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema dacă el mănâncă struguri din via noastră şi eu pepeni din bostana lor improvizată, aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca împreună, alungând plictiseala din timpul zilei.

La capetele lotului de vie treceau două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci reşedinţă de raion, altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastră sau din satele din apropiere.

Noi ne învecinam cu loturile Cooperativei Agricole din comună, cultivat la capătul dinspre movilă cu lucernă. Erau peste o sută de hectare cultivate cu lucernă. Aici aduceau să pască cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospodăria colectivă de producţie ) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje. Erau câteva zeci de cabaline şi de obicei doi - trei flăcăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau.

Pentru că aveam nevoie de distracţie, ei ne lăsau să le călărim caii şi să facem întrecere între noi, în schimb îi lăsam şi noi să mănânce struguri sau pepeni. Era un troc echitabil spuneam noi copii. Acelaşi lucru se întâmpla cu tractoriştii care după recoltarea cerealelor arau miriştile[3] pentru însămânţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la capătul lotului, apoi mă lăsa pe mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau.

Cât era ziua de lungă stăteam cocoţat pe tractor şi trăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru de făcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca să pot reintra pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul naturii, luptându-mă cu graurii care se aşezau în stoluri peste butucii de vie să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi de iepuri de câmp care aveau puii la umbra şi adăpostul viţei.

Sâmbăta când era cerul senin, scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia să fierb apa pe pirostrii că ea făcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam căra albia plină cu apă la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata.

Seara când venea tata să stea cu noi ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceape-ului şi luam porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de cinci litri în care mai gătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, ciorbă pe care o acrea cu aguridă, adică struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful crengilor de viţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia multă mâncare în timpul zilei. Mâncam seara cu tata când venea la noi cu mâncarea gătită de mama.

Bunica îmi povestea cum la războiul de independenţă au venit muscalii[4] în comuna noastră. Cât au stat soldaţii în comună străbunica a ţinut-o numai în pod de teama lor, mai ales că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii ruşi fete prin alte comune. Armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile oamenilor. Ofiţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii. Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai multe acareturi[5].

Cât stăteam la vie, o auzeam uneori pe bunica ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau bine strugurii, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pipăite că nu îi vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă până în pământ, din material ţesut la război nu de cumpărat, un fel de stofă aşa cum apar costumele populare la cântăreţele de muzică populară de astăzi, apoi îi aducea la bordei să-i spele în putina cu apă.

Mama îi mai trimetea uneori lână să o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să răsucească ce a tors. Lâna aşa pregătită o vopseau în mai multe culori şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, preşuri sau chiar covoare de pus pe pereţi.

Acest ciclu cu paza lotului cu viţă de vie se repeta anual. Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă Lorina Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne înmâneze diplomele de merit şi certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul abia am luat menţiune. O aşteptam pe stradă în faţa şcolii mai mulţi copii băieţi şi fete, să vină la şcoală să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comună, în clasa a V a. Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea şcolii, am urinat pe gardul şcolii şi tocmai atunci sosea doamna preoteasă care m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat câteva palme peste obraji şi după ceafă apoi s-a dus direct la catalog, a modificat nota de la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de absolvire. Aşa de indignată a fost că am urinat pe gardul scolii, de parcă dărâmasem şcoala, nu că doar îi stropisem gardul.

Nu eram făcut nici pionier. Abia în clasa a V a am fost primit odată cu cei din clasele mai mici a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor” iar fratele tatălui meu şi naşii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui mama mare, deci mătuşă) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de pământ arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat la Râmnicu Sărat, iar toată averea le-au confiscat-o, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a ceape-ului. Era culmea utopiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari.

Când venea tata seara la noi, îl tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la primărie, cât şi politicienii veniţi de la raionul Negru Vodă să intre obligatoriu în colectiv. Foca, miliţianul din comună, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu cererea în faţă îl forţa să semneze intrarea în ceape. El refuza ca mai mulţi cetăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, când pe la loturile unde avea pământul, când la noi la vie. Pleca noaptea de la noi spre casă să ia alimente şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum erau doar treizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau apă pentru noi şi grăunţe pentru cai.

Primar era un croitor care de fapt copilărise cu părinţii mei şi chiar erau prieteni de familie, dar cum intrase în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul, era în interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi menţinut în post de către cei de la raionul de partid. Aşa se angajase Vasile Vâlcu, prim secretarul de partid pe judeţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el va colectiviza primul din ţară întreg judeţul.

Cotorişcă, cum era poreclit primarul a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie. El era ca un surdo-mut, inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici chef să-l muncească nu avea, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai săracă şi făcea orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să aibă postul asigurat şi în continuare, altfel iar se apuca de cusut pantaloni dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastră uitând că sunt prieteni şi că mai toată ziua îi “stârmocea"[6] nasul pe la noi ba după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele. Locuiau vis-à-vis de curtea noastră. Acum veneau să spioneze dacă tata este acasă să-l poată chema la “post”.

Într-o zi tot l-au dibuit. Venea de la cariera de piatră a comunei cu căruţa plină spre şoseaua comunală, să scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. Acum venea la noi mama în locul lui.

În cea de a treia zi l-au scos din beci şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în ceape, Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu forţa pe tuşieră şi apoi pe adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe deasupra şi epitrop al bisericii comunale, deci cunoscător şi de contabilitate financiară.

Venea mama la noi în fiecare seară plânsă tot timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “Să-i ardă focul şi para şi să se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de comunişti”. Ce nu a spus bunica de supărare cred ca nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de centenară. Până la urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare, ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd căruţa şi tot ce avea el agonisit pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă copiilor, că eram trei fraţi. Ne-au lăsat doar viţica tânără de vreun an.

Cotorişcă poate numai ca să sfideze bunul simţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele ceape-ului pe Mircea. Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească, absolvent a două clase elementare. Cum în 1927-28 a fost ultima migraţie în comună când au venit olteni şi tulceni pentru că li se dădeau loc de casă şi câteva hectare de pământ spre împroprietărire, printre emigranţi s-a numărat şi el. Cum a ajuns preşedinte de ceape din argat de boieri numai el ştie, noi aşa l-am găsit când tata a fost obligat să “semneze” adeziunea.

Împreună cu tata, în primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin. Era renumit pentru calitatea şi aroma vinului în comună de aceea când încă mai erau prieteni, toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea să concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în zilele noastre.

Când primarul venea cu şareta acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea “birjarul” din partea celor două femei, vai de mama lui. Abia dacă reuşea apoi să-l ducă de căpăstru până la el la poartă.

Îmi mai povestea bunica la vie, cum au coborât din munţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhumanţă. Bărbaţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urmă pe drumuri ocolitoare să nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au străbătut întreaga Oltenie, Ialomiţa, până au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine să-l muncească.

Toate satele erau pline cu tătari dar cum acestora nu le plăcea să muncească pământul, nu erau interesaţi de agricultură. Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de pământ şi cu acoperişul din pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui şi fumau din narghilea. Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe nişte măsuţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ceşti minuscule şi turnau mereu cafea din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă de la fântână.

Casele tătăreşti erau parcă nişte bordeie mai mari, cu acoperişurile lor de pământ pe care se urcau curcile să ciugulească iarba. Cel mai mult la tătari le plăcea să crească curci. Aveau cu zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu.

Ei au intrat primii în ceape la înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei care nu aveau după ce bea apă de săraci ce erau. Săraci, săraci, dar ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputaţi comunali sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl făceau din beţe de floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se aşezau pe “tron”, dar de pe lista de deputaţi nu lipseau niciodată.

Imi amintesc de o situaţie hazlie de care a râs mulţi ani toată suflarea comunei. Una dintre deputate avea un soţ foarte gras, de aceea i se zicea “Gavaz”. Aveau un WC făcut din beţe de flarea soarelui şi nu ştiu din ce era făcută podeaua că într-o zi cât era el de gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă. De acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputată, în realitate femeie de serviciu la primărie (nu le spun numele că sunt morţi de multă vreme), să-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa acelor “politicieni” ai vremurilor trecute.

Tătarii în general locuiau în centrul localităţilor dobrogene. Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor şi ale comunelor, erau tătăreşti. Mama mare pe nume Semilia împreună cu familia sa, erau sosiţi în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Brăilei şi al Râmnicului Sărat. Ea vorbea perfect turceşte şi devenise astfel translatorul oficial al autorităţilor care se subordonau pe atunci turcilor.

Părinţii mamei în timp adunase cumpărând mereu, douăzeci şi cinci ha de pămând dar mama mare a născut, cincisprezece copii dintre care au trăit doar şapte, trei fete si patru băieţi. Mama era a treia ca născut, dar cea mai mare dintre fete. Părinţii ei apoi au împărţit pământul copiilor la căsătorie. La bătrâneţe înainte de colectivizare mai aveau puţin din cele douăzeci şi cinci de hectare.

În schimb bunica Floarea avea cinci copii, patru băieţi şi o fată, tata fiind prâslea, de aceea a rămas cu ea în casă. Ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, rămânându-ne doar casa şi cei patru mii cinci sute de metri pătraţi de curte pentru care acum nu mai aveau nici acte de proprietate, fiind lot dat în folosinţa părinţilor, el aparţinând ceape-ului de la data "semnării" adeziunii de intrare în colectiv, considerându-se doar lot ajutător lăsat părinţilor.

La câteva luni de la forţarea tatei de a intra în ceape şi despărţirea noastră de bunurile “donate” gospodăriei colective “benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspiraţii mai înalte şi mai sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi mai drepte acolo sus în ceruri, alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104 ani, lăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea.

De câte ori mă scăpase de furia mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum nuiaua mamei era mai mereu îndreptată spre fundul meu, eram oaspetemai mereu al bunicii, alergâd spre odaia unde locuia ea şi direct sub pat cu mine. Rămânea ca ea să se războiască cu furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am reuşit să intru în camera ei.

Îmi amintesc cu nostalgie cum în vara lui 1957, înainte de a-l forţa pe tata să “semneze” adeziunea de intrare în ceape, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreună şi s-a pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai văzut niciodată. Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în două. Ruperea norilor era chiar deasupra noastră. Când fulgera zicea-i că ia foc bordeiul, se scurgea flacăra chiar în faţa lui.

Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea, plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai liniştită. Stătea în vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat, căţeluşa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa beciului folosită drept pat.

A ţinut ploaia mai bine de jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur la vie. Încă nu o aduse-se pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele la adăpost în bordei. Doar trupurile cailor stăteau afară şi peste ele curgeam zeci de litri de apă. Când tuna, parcă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în două iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodată înspăimântător.

Noroc că era vară şi totul se zvânta repede. Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de apă nu era suficientă pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lungă de secetă şi pământul începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpături.

Se anunţa şi o iarnă la fel de grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o solă cu ovăz. Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”, o plantă din a cărei rădăcină când se rupea la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi copii îl adunam în cantităţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un fel de “orbit fără zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate comori pe miriştea de ovăz.

Şoarecii au adunat mari grămezi de boabe de ovăz pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a fost greu să îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reuşit să fac un sac de asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor noştri. După aceste semne mi-a spus bunica că trebuie să ne aşteptăm la o iarnă grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi fost. În acea iarnă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei la grajduri, să poată da de mâncare la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi apoi pe cucuveaua[7] casei.

În acea iarnă s-au întrerupt toate legăturile cu oraşul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de la poştă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesională şi venise cu trenul până la halta “Călugări” cum i se spunea haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul schitului. Schit s-a construit acum câţiva ani la un kilometru mai departe de mare, pe malul lacului Tatlageag.

Până în comuna noastră erau de la haltă vreo 10 kilometri pe drum direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât mai multă lume prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreună în comună după un chin de câteva ore bune prin nămeţii de zăpadă şi un viscol în câmp deschis de te tăia la faţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul poate, poate se vor împrăştia să-i atace. Noi copii ne jucam prin nămeţi ne ţinând cont de viscolul de afară. Era zăpada trecută peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad de doi metri înălţime. Când l-am văzut în capătul străzii am încremenit de uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbrăcat cu un paltonaş şcolar de uniformă mai mare ca el, să ajungă pe o asemenea vreme şi aşa distanţă până acasă?

Vremuri, vremuri, parcurse cu clipa, cu ziua, cu viaţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni nu vrea să-şi mai amintească. Doar tu, omul care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le scoţi la lumină, le ştergi de praful uitării şi ţi le aşezi pe raftul aşteptării, să le vină din nou rândul să iasă la lumină şi să fie cunoscute şi de alţii care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi fără importanţă.

Mangalia 26-27 mai 2011

[1] Material combustibil obţinut din paie şi dejecţii animale presate, apoi tăiate în calupuri pătrate şi uscate la soare pentru evaporarea apei. Se folosea în sobele oarbe din curţile gospodăriilor dobrogene. N.A.

[2] un ar este egal cu 100 mp

[3] solă de cultură ne arată, de pe care s-a recoltat plantele cerealiere. N.A.

[4] soldaţi ruşi N.A.

[5] construcţie auxiliară care ţine de o clădire, de o gospodărie individuală. /de la turcescul acaret – conf. DEX.

[6] a le curge nasul - N.A.

[7] Aerisire sub forma prismatică în acoperişul casei pentru aerarea podului casei folosit uneori ca depozit pentru cereale la casele ţarăneşti. N.A.