Secerătorul 　　　Motto: 　　　 Verişorilor mei Ioana şi Victor Dobre, 　　　din comuna Pecineaga – jud. Constanţa. 　　　 　　　Victor s-a sculat cu noaptea în cap şi-a căutat în odaie traista, în care a aruncat în grabă un boţ de brânză sărată de oaie şi tare ca piatra şi un coltuc din pâinea pe care a făcut-o cu două zile în urmă Jeni soţia sa, în cuptorul de sub dudul de lângă casă. 　　　Pâinea, la ţară se cocea o dată pe săptămână, să nu se ardă cuptorul prea des. Era criză până şi de paie. Şi anul trecut ca şi anul acesta nu s-au făcut cerealele din cauza secetei din primăvară. Boabele costelive de grâu sau de orz ce au scăpat de la secetă, le-au cărat şoarecii de câmp prin găurile lor, unde şi-au pregătit adevărate comori pentru iarna ce se anunţa aspră după spusele bătrânelor din sat. 　　　Înainte de cumpăna dintre ani, mama Ioana, mătuşa lui Victor, tăia în două cu cuţitul câteva cepe, alegea cupele mai mari în care punea câte o lingură de sare şi le aşeza cu grijă pe pervazul ferestrei în ordinea lunilor. Acele cupe de ceapă care aveau în ziua de Sfântul Vasile mai multă umezeală în ele, avertizau că lunile respective vor fi ploioase. Aşa „decretase” mama Ioana şi anul acesta după studierea cepelor sale în ziua de întâi ianuarie, că lunile de iarnă vor fi geroase şi pline cu zăpadă, aproape până prin martie, când va cădea ultima "nea a mieilor”, imediat după “babe”, iar cele de vară vor fi foarte secetoase. 　　　Victor a ieşit grăbit din casă, fără s-o trezească din somn pe tânăra sa soţie, a mers la fântână, a scos din fântână o găleată cu apă proaspătă şi rece şi a umplut plosca din lemn de cireş sculptată cu motive florale, moştenită de la bunicul său din partea mamei, de-al lui Frunteş din Moşneni, un sat megieş, aparţinător al comunei 23 August ca administrare. 　　　A scos caii din grajd, i-a adăpat şi i-a înhămat la căruţă. Trebuia să ajungă la lotul de pe Spoială cum numeau localnicii acea zonă, situat undeva deasupra lacului, spre comuna Amzacea, să lege brazdele de grâu secerate în timpul zilei trecute. Dacă nu se apuca de dimineaţă, când încă luna strălucea pe cer şi broboane de rouă mai poposeau pe frunzele grâului, nu mai putea să termine snopii de legat. 　　　Când se va ridica soarele de o suliţă, usucă orice urmă de umezeală a boabelor de grâu şi aşa costelive şi fără de miez, făcându-le să părăsească alveolele spicului, scuturându-se la orice atingere, pierzându-se astfel şi descurajanta brumă de recoltă, ce scăpase de la secetă. 　　　Liniştea nopţii este spartă de păcănitul roţilor, ce se hurducăiau pe drumul gloduros şi de tropotul copitelor celor doi cai. Deja, luna a început să coboare spre asfinţit. Se apropiau zorile. În lanurile, pe lângă care căruţa se zdruncina în trapul cailor, se auzeau greierii ţârâind într-un concert continuu. Victor fluiera încet o melodie la întâmplare, mai mult să-i treacă de urât până ajungea la lot, cale de vreo trei-patru kilometri, îndemnându-şi bidivii ce sforăiau scoţând aburi pe nări de oboseală. Începuse să apară transpiraţia pe grumazul cailor din cauza efortului şi al grabei. Spuma albă se împrăştia pe spatele lor, mânjită de dârlogii hăţurilor. Când va ajunge la capătul lotului, va trebui să-i frece cu un şomoiog de paie şi să-i acopere cu pături, să nu facă aprindere la plămâni. 　　　Ajuns la tarlaua părintească, deshămă caii şi după ce-i buşumă[- A freca un cal cu un şomoiog de paie.] bine cu şomoiogul de paie, îi acoperi repede cu păturile cazone rămase de pe timpul războiului, de la trupele ruseşti cartiruite în plevar. Le aruncă un braţ de iarbă cosită în grabă de pe marginea drumului, să aibă ce ronţăi până termină el treaba cu legatul şi seceratul restului de lan. 　　　Începu să smulgă cicoare de pe răzor, pentru legarea snopilor. Lua câte două-trei tulpini de cicoare şi le împletea înnodându-le rădăcină la rădăcină, prindea în braţe grâul secerat de peste zi, apăsa cu genunchiul peste grămăjoara de grâu şi strângea snopul cu legătoarea din cicoare, lăsându-l în urma sa. Mai târziu la întoarcerea din capătul lotului, va aduna snopii în căpiţe, să-i vină mai uşor la aruncarea lor în car când îi va duce la batoză. 　　　Noaptea era senină şi stelele străluceau pe bolta cerului. Carul mare şi rariţa se distingeau răsfirate ca nişte mărgele la gâtul unei codane prinsă în horă satului de pe maidanul din faţa lui Safta Toader, zis şi chiorul. Zorii spărgeau liniştea nopţii prin zborul ciocârliilor ascunse printre brazdele de grâu, unde le-au prins somnul. Când Victor sa aplecat să ia un nou braţ de grâu, un iepure a sărit din maldărul de grâu şi a zbughit-o pe răzor, speriindu-l de moarte. 　　　Victor se grăbeşte, iar în urmă încep să se vadă snopii lăsaţi în dezordine. A avut spor acum pe răcoare, însă dacă nu reuşeşte să termine toate brazdele de legat până se ridică soarele, ar trebui să mai vină o zi, însă spera să reuşească. Spre ziuă au căzut câteva picături de umezeală. Noaptea fusese răcoroasă şi acum simţea cum transpiraţia îi îngheţa pe spatele său ud. Razele lunii îi călăuzeau paşii prin lan. Aproape că legase jumătate din suprafaţa secerată. Aduna cu braţele, strângea tare snopul sub genunchi, băga legătura de cicoare pe sub el, apoi o împletea să fie snopul cât mai strâns. Lucra ca un robot tăcut şi îngândurat. 　　　A început să se lumineze de ziuă. Peste puţin timp, soarele se va ridica cu repeziciune deasupra lanului, iar razele sale vor deveni din ce în ce mai puternice, uscând tot ce întâlneau în cale. Ziua pe arşiţă, suliţele pătrunzătoare se strecurau în străfundul pământului crăpat din cauza secetei lunii iulie. Puteai foarte uşor să bagi palma printre crăpăturile apărute în pământul arid. Aici era şi un teren mai slab, predomina argila roşie fiind zonă pietroasă, din această cauză nu se putea cosi cu secerătoarea mecanică, ci doar la coasă sau la seceră. 　　　În sfârşit, a terminat de legat tot lotul, ce l-a pus la pământ cu trudă, încovoiat asupra secerii, cu o zi în urmă. După ce va încerca să îmbuce câţiva dumicaţi, se va apuca de secerat şi restul suprafeţei de grâu. La coasă nu se mai putea lucra. Deja paiele erau uscate şi spicele se puteau scutura foarte uşor. Ridică plosca grea deasupra capului şi apa rece ce se scurgea îi răcorea pentru câteva clipe ceafa năduşită. 　　　Ziua era lungă şi arşiţa mare, aşa că fiecare strop de apă trebuia drămuit, să ajungă pentru tot timpu, cât va sta pe câmp. Era obosit şi fără chef de muncă şi îl durea tare spatele, stând tot mereu aplecat asupra secerii, dar cum nimeni nu venea să-l ajute, trebuia să termine singur întreaga suprafaţă de secerat şi legat, pentru că în curând avea rândul la batoză, să-şi treiere bruma de grâu recoltată. 　　　Gândurile îi zburau la Jeni. Era însărcinată şi aşteptau din zi în zi să-i vină sorocul. Era primul lor copil şi cum bătrânele din vecini le spusese că vor avea băiat, că are burta ţuguiată, erau plini de speranţă că se va naşte un copil sănătos, primul lor moştenitor. Poate că acel copil dacă va fi băiat, nu va avea aceeaşi viaţă chinuită de ţăran ca toţi cei de aici din comună. Va putea să înveţe o meserie ca şi el, să plece la oraş unde să-şi facă un rost, să câştige pâinea mai uşor. La oraş duci altă viaţă, chiar dacă la început este mai greu. Te obişnuieşti până la urmă cu greutăţile. El a fost nevoit să părăsească oraşul şi să revină în lumea satului după terminarea şcolii profesionale, din cauza părinţilor. Nu avea cine să-i ajute în gospodărie şi la câmp, însă pe copilul său nu îl va mai interesa agricultura. Se va întoarce la ţară, doar în vizită, să-i vadă când i se va face dor. 　　　Secera hârşâia prin lanul de grâu retezând smocurile de paie strânse în palmele bătătorite de muncă, iar firele galbene şi uscate, le aşeza în urma sa în buchete. Avea grijă să nu calce peste spice să se scuture. Cu multă trudă se adună un sac cu boabe. Nici nu ştia dacă va reuşi să plătească dările către stat din ce în ce mai apăsătoare, din cauza secetei din ultimii doi ani. 　　　Deja soarele devenise insuportabil, însă Victor parcă nu mai simţea durerea din muşchii braţelor şi nici amorţirile din spate, văzând că este ultima trecere şi termină de secerat întregul lot. Rămânea să vină dimineaţa următoare să-l lege şi scăpa de grija grâului, mai urma treieratul la batoză. Celelalte loturi le-a cosit cu secerătoarea mecanică în tovărăşie cu unchiul său, Vasile, fratele mai mic al tatălui. Erau amplasate pe un pământ mai bun şi grâul a crescut mai des şi mai viguros. Acolo era toată speranţa de recoltă pentru anul acesta. 　　　Avea de gând la întoarcere să treacă şi pe la bostana de deasupra lacului. De fapt acum a rămas doar urmă de lac. Mai apăreau în albia lui câteva locuri cu mocirlă, unde mai orăcăia din când, în când, câte o broască răguşită. Restul broaștelor stăteau ascunse prin rogozul crescut pe lângă maluri, să se ferească de căldura verii. 　　　Ajuns la bostană, se întristă de situaţia jalnică găsită. Vrejurile curpenilor se răsucise din cauza uscăciunii, iar pepenii nu au mai apucat să se dezvolte. Parcă erau nişte tărtăcuţe bune de pus la murat. Ici colo, mai găseai câte un pepene mai mare decât pumnul, dar nu ştiai dacă a apucat să se coacă, ori s-a pălit înainte de coacere. 　　　Curpenii nici să crească, nu au avut timp. Şi cum lacul era secat din cauza secetei prelungite, nu aveai de unde să cari apă cu găleata să le dai un strop de viaţă la rădăcină. 　　　Cândva , aici în acest lac cu izvoare de suprafaţă, se adunau şi apele ploilor abundente căzute peste câmpia dobrogeană, scurgându-se prin valea de la Spoială, zonă din care se scotea piatră pentru construirea zidurilor curţilor, sau temeliilor caselor din comună, o piatră roşie, ca şi pământul din care se extrăgea. Viiturile de apă de la ploi se scurgeau, spălând clisa roşie de prin cariera abandonată, până ajungeau la lacul Tatlaceag cale de vreo opt km. 　　　Victor s-a întors acasă luând câţiva pepeni mai mari, la întâmplare, adăpă caii cu apă proaspătă la ulucul de lângă fântână, îi băgă în grajd şi le aruncă un braţ de fân verde adunat din flora spontană crescută rară pe marginea drumurilor. Îşi aruncă pălăria din pai pe patul din polatră, lângă cămaşa scorojită de transpiraţia din timpul zilei şi se duse să se răcorească la uluc. Îi era foame şi simţea nevoia să golească o strachină cu o zeamă caldă, apoi să se întindă un pic pe pat, poate adoarme, ştiind că la ora patru dimineaţa trebuia să se întoarcă să lege în snopi, grâul ce l-a secerat astăzi. 　　　- Ai terminat de legat şi secerat? îl întrebă Jeni, ce se mişca greoi prin polatră din cauza sarcinii. 　　　- Am terminat, răspunse Victor obosit şi fără chef de vorbă. Mâine dimineaţă sper să termin până pe la zece de legat şi de făcut stoguri. 　　　- Au venit iar, să te anunţe că joi trebuie să aduci tot grâul la batoză, aşa că vorbeşte cu cineva să te ajute la căratul snopilor la arie. Poate vrea nenea Stoica să meargă cu carul. În două drumuri cu două care, cred că reuşiţi să aduceţi ce-i deasupra la Spoială. 　　　- Aşa sper şi eu. Am să vorbesc mâine când mă întorc de la câmp. Trebuie să merg şi la unchiul Vasile să-i cer colţarii, ca să-i montez pe căruţă. 　　　Nenea Stoica locuia peste drum şi era soţul mătuşii Ioana, sora tatălui său, mai mică cu doi ani. Întotdeauna s-au ajutat, când a fost nevoie, aşa că şi acum îl va ajuta, chiar dacă el terminase de treierat şi orzul şi grâul. 　　　Mătuşa Ioana, sau mama Ioana cum o strigau toţi nepoţii, era o fire şugubeaţă. Cei bătrâni copilăriseră cu toţii pe aceeaşi stradă. Le povestise odată la o clacă de bătut floarea soarelui, ce i-au făcut când erau codane, unuia Răducanu, tânăr preceptor, venit în comună de nu se ştie de unde. El a fost găzduit la părinţii viitorului său soţ, la unchiul Stoica, care aveau mai multe camere. Ce i-a trăsnit prin cap atât ei, cât şi altei fete de aceeaşi vârstă, tinere între optsprezece - douăzeci de ani, să-i facă preceptorului, care n-o mai slăbea, încercând să-i intre în graţie, când ea nici nu-l putea suferi. 　　　Într-o zi, când preceptorul era plecat la primărie, împreună cu Paraschiva, o altă zurlie de prietenă de aceeaşi vârstă, s-au dus în vizită la tuşa Floarea, mama lui Stoica şi viitoarea ei soacră, lucru la care nici nu se gândea pe atunci, ştiind că au copilărit de mici împreună, ca vecini şi fiecare se ţinea cu altcineva pe la balurile de la Turtoi. 　　　Tuşa Floarea fiind ocupată cu orătăniile prin bătătură, profitând de absenţa ei, s-au dus repede în chiler, au luat putineiul şi l-au băgat sub plapuma unde dormea Răducanu şi, pe aci ţi-e drumul. Au fugit repede să nu fie surprinse asupra faptului de către bătrână. 　　　Seara când tânărul preceptor a venit acasă de la primărie, a cinat împreună cu gazdele şi s-a dus la el în cameră, să se culce. Lumina lămpii cu petrol aşezată pe perete deasupra patului, nu era suficientă pentru a se distinge modificările survenite aşternutului. Se dezbrăcă şi intră sub plapumă, numai că dând de putinei s-a speriat aşa de tare, încât a sculat toată casa cu ţipetele sale. Panicate gazdele au dat fuga să vadă ce s-a întâmplat şi aşa au aflat, că Răducanu s-a trezit sub plapumă cu putineiul în pat, motiv pentru care i-a bufnit râsul pe amândoi, după ce au părăsit camera tânărului. 　　　Răducanu nu ştia cine a făcut şotia, dar o cam bănuia pe autoare. Acelaşi lucru îl bănuiau şi mătuşa Floarea cu moş Constantin şi cum păţitul era hotărât să facă reclamaţie la miliţian, dimineaţa prima grijă a tuşei Floarea a fost să ajungă la vecina Semilia şi să-i povestească necazul chiriaşului său. Auzind moş Dumitru de năzbâtiile fiicei sale cea mare, a luat biciul şi a alergat după ea prin toată ograda, s-o înveţe minte, să mai şuguiască cu omul primăriei. Îi era frică, să nu fie chemat de miliţian la post şi făcut de râs în toată comuna. 　　　Năzdrăvana de fată a stat mai toată ziua ascunsă prin vecini, la Victoria lui Cânciu, poate - poate, uită bătrânul de tărăşenia cu putineiul. Familia Cânciu avea casa la şosea pe unde trecea şi Răducanu spre primărie, aşa că Ioana l-a aşteptat şi l-a rugat să o scuze, că a fost doar o glumă tinerească şi i-a promis că va dansa numai cu el la balul de sâmbătă seara, dacă o iartă şi nu-l cheamă pe bătrân la primărie. Aşa a scăpat neciufulită de tatăl său, dar nu şi de înjurăturile de bisaltir şi de crucioi ale acestuia. 　　　Jeni aduse strachina cu ciorbă de pasăre şi pâinea de casă şi le aşeză pe masa din polatră. Victor luă cuţitul şi îşi tăie o felie zdravănă din pâinea cu coaja groasă şi arsă de vatră, se închină şi începu să înfulece grăbit din zeama grasă şi gustoasă ce aburea în strachina smălţuită din lut ars. 　　 - Ai tăiat cocoşul porumbac? o întrebă Victor pe soţie. 　　　- Da, că se bătea tot timpul cu cel roşcat şi nici nu lăsa găinile în pace. Mai mereu sărea gardul la ţaţa Lisandrina, de mă supăram degeaba cu vecina pentru el. 　　　- Foarte bine i-ai făcut. Eu am să merg să mă culc mai devreme, să pot termina mâine toată treaba la Spoială până pe la zece. Dai tu la orătănii şi la animale de mâncare, că parcă nu mai am picioare de oboseală. Mă dor şi şalele de nu mă pot îndrepta cât am stat toată ziua în arşiţa soarelui din câmp, aplecat asupra secerii şi al snopilor. 　　　- Bine atunci, du-te şi te odihneşte că mă descurc eu prin curte cât mă mai pot mişca. 　　　Victor îşi luase concediu de odihnă tocmai să scape de aceste obligaţii ale vieţii. Tatăl său nu mai putea face mare lucru la muncile câmpului. Majoritatea lucrărilor agricole le-a făcut tocmind oameni să le execute. Noroc cu salariul său. După cum se desfăşurau evenimentele în comună, nu credea că îl apucă toamna pe bătrân ca particular, membru în TOS, o organizaţie de întovărăşire între ţăranii ne colectivizaţi, cred că după model rusesc. 　　　După cum se zvonea în comună,Vasile Vâlcu, primul secretar de partid al regiunii Constanţa, forţa nota să colectivizeze întreaga regiune până la sfârşitul anului. Au mai rămas câţiva care nu au vrut să intre în colectiv. Autorităţile erau cu ochii pe ei. Din cauza lor nu se putea raporta la regiune încheierea „cu succes” a colectivizării întregii comune. 　　　Prin Băjenari nu au vrut să semneze cererea de intrare în colectivă, tatăl său, unchiul Stoica şi Vasile şi alţi câţiva vecini. Aveau simţul proprietăţii moştenit din moşi strămoşi, că doar pentru pământ au venit bunicii lui în Dobrogea. „Dar să-l ia odată, dă-l Doamne încolo de pământ, că tot nu făceau mare brânză cu el” îşi zicea Victor în sinea sa. Îi părea rău după căruţă şi cai, trebuia să se despartă şi de ei odată cu intrarea în colectiv. 　　　De doi ani era mereu secetă. Doar au crescut datoriile către stat. S-ar putea să vină să le ia şi vaca cu viţel din curte în contul dărilor. Dacă luau pământul, scăpa şi el de obligaţii, oricum tatăl său nu prea putea merge din cauza bolii să muncească la colectiv. Din ce vor trăi nu ştia încă. Poate îi iertau şi de datorii dacă nu mai aveau pământ. El se descurca cu Jeni din salariul de mecanic la Gospodăria Agricolă de Stat, amplasată pe pământul şi conacul lui Funogea, un mare boier al zonei, acum deportat cine ştie pe unde de către comunişti. Pentru bucătăria casei, cultivau în grădina din curte, toate legumele necesare unei familii. Pâine se găsea şi la magazin, sau aducea el pe cupoane de la chioşcul fermei agricole unde lucra. 　　　Când a apărut oportunitatea să meargă ca ucenic împreună cu vărul său Ionel, la o societate mixtă ruso - română numită Sovrom 7, a renunţat la clasa a şaptea, pe care deja o începuse şi a plecat la Constanţa, unde după primul an de ucenicie, deoarece nu puteau să le dea diplomă de muncitor calificat, a trebuit să facă încă trei ani la Şcoala Profesională Metalurgică, cum se numea aceasta, pentru a ieşi mecanic de profesie. 　　　A fost greu la internatul şcolii şi mai ales în anul de ucenicie, unde muncea opt ore într-un atelier de pe bulevardul Carol, lângă „Botul Calului” cum îi spuneau clienţii bodegii din intersecţie. Stătea soldatul în gheretă şi-i păzea, de credeai că cine ştie ce unitate militară importantă era acolo. Avea bătături în palmă de la pilă, de nu-şi mai simţea mâinile, de umflate ce erau. Câte scatoalce după ceafă a mai luat de la meşter, când nu-i ieşea piesa cum îi plăcea acestuia. Nici acum nu este mare diferenţă. Doar că nu-l mai bate nimeni, însă palmele îi sunt la fel de bătătorite şi pline de băşici de la seceră şi coasă. Şi pentru ce? Acolo barem a învăţat o meserie, care acum îl ajută să-şi câştige pâinea mai uşor decât în agricultură. 　　　Până să adoarmă, lui Victor îi apăru în minte copilăria sa. Cum în vacanţele de iarnă, când nu era căzută încă zăpada, ieşea cu oile la păscut pe câmpul de la marginea satului dinspre dispensar, lăsând mieii acasă, să nu apuce să guste din iarbă, chiar dacă îl enerva zbieratul oilor ce-şi chemau continuu mieii. După spusele bătrânilor, acest lucru făcea ca mieii să aibă carnea mai gustoasă. Dacă pasc iarbă, deja carnea începe să miroasă a oaie, decretau bătrânii satului. 　　　Se întâmpla uneori ca vreunei oi să-i vină sorocul fătării chiar pe câmp şi el doar un copil, trebuia să se descurce, s-o moşească cum văzuse la tatăl său că face, ca s-o ajute pe biata oaie. 　　　În vacanţele din timpul şcolii, trebuia să-l însoţească pe tatăl său la câmp, mergând cu calul de căpăstru la prăşitoare, la plug, sau în alte munci mai uşoare, uneori trebuia să absenteze şi de la şcoală, ca să meargă la plug cu tatăl lui. 　　　Seara se ducea bătrânul cu sticla cu vin la subţioară, la învăţătorul Spânoche sau la directorul Rusescu şi îi explica de ce a lipsit feciorul de la şcoală. Nu era singurul care proceda aşa. Şi cadrele didactice se adaptau din mers situaţiei de la sate. Trebuia să înveţe şi din urmă, că apoi cine stătea cu genunchii pe boabele de porumb în colţul clasei, sau lua zece la palmă cu nuiaua de alun, dacă nu ştia lecţiile predate în ziua respectivă? Aşa l-a prins somnul odihnitor, cu gândurile rămase în urmă cu vreo zece – cincisprezece ani, pe timpul copilăriei sale zbuciumate, ca a oricărui copil născut şi crescut la ţară în acele vremuri. 　　　După ce termină de strâns de pe masă şi spălă strachina, Jeni a ieşit să dea animalelor de mâncare şi să strângă ouăle din cuibare. Avea să-i fiarbă două-trei ouă lui Victor, să le ia cu el de dimineaţă la câmp. 　　　Având fântâna în curte, puteau să mai cultive câte ceva pentru hrana zilnică, să crească un porc, păsări. Era mai greu cu grăunţele. Noroc că porumbul se făcuse mai bine anul trecut şi mai aveau şi din anii din urmă că au făcut economie. Începuse deja să-l care şoarecii care au găurit toţi pereţii din chiler. Au fost nevoiţi să facă clacă, să cureţe tot porumbul şi să pună boabele în butoaie, că şi aşa stăteau goale până în toamnă, la culesul viilor. 　　　Pe afară păsările râcâiau prin bătătură şi se scăldau cât era ziulica de mare în ţărână. Nu aveau nici o grijă. Apă aveau la teică, grăunţe primeau seara şi dimineaţa, doar câte o râmă mai puteau să găsească şi ele ca desert, sau câte o gâză rătăcită printre legumele din grădină. 　　　Terminându-şi treaba, Jeni a aprins lampa şi s-a dus să se pregătească de culcare. A mâncat ceva în fugă, nu prea avea poftă de mâncare în ultimul timp şi a plecat în camera unde Victor sforăia de zor. Se vedea că trudise toată ziua prin soare. Nici nu a simţit când Jeni cu greutatea burticii sale, s-a băgat în pat lângă el. 　　　Pruncul lovea cu picioruşele în burta mamei sale, făcându-şi simţită prezenţa. Chiar dacă primea aceste lovituri, Jeni îşi mângâia cu tandreţe burtica ţuguiată şi vorbea în şoaptă cu pruncul său, alintându-l. Era totuşi speriată, fiind primul lor copil şi nu avea decât douăzeci de ani iar din familia sa, nu avea pe nimeni în comună, să o ajute la o adică. 　　　Provenea dintr-un sat îndepărtat, la peste treizeci de kilometri şi pe Victor l-a cunoscut când acesta a venit în peţit însoţit de părinţi şi un frate de al lui Jeni, căsătorit cu o consăteancă a lui Victor, dar care trăiau la oraş. 　　　I-a plăcut de el, chiar dacă era mai mare cu şapte ani, a crezut că este cumsecade, aşa cum era prezentat în timpul peţitului şi gata nunta. Poate că şi ea a vrut să scape de văgăunile, unde era aruncat de soartă micuţul său cătun, la margine de pădure, unde veneau lupii şi luau oile din târla gospodarului iarna în plină zi. Aici era comună mare şi aproape de oraş, la vreo doisprezece kilometri pe drum de ţară. Mai târziu, s-a văzut că nu s-a înşelat, Victor fiind o fire calmă şi harnică şi s-au îndrăgostit unul de celălalt pe parcursul celor doi ani de căsnicie, chiar dacă a fost o căsătorie aranjată, trăind o viaţă liniştită, fără certuri sau scandaluri, cum se mai întâmplă între oamenii tineri, care nu s-au cunoscut mai bine de la început. 　　　Gândurile cu începuturile căsniciei sale, departe de fraţi, de surori şi de părinţi, s-au stins odată cu venirea somnului liniştitor, după o zi de trudă prin curtea mare. Nici nu mai simţea loviturile năzdrăvanului, căruia nu-i mai plăcea să stea ascuns în burtica mamei sale. 　　　Din zi în zi, Jeni se simţea tot mai obosită, se mişca tot mai greu prin curte, aşa că Victor nu se mai baza pe ajutorul său în treburile gospodăreşti. I se apropiase sorocul. După socoteala lui Jeni a trecut deja termenul, când trebuia să nască. Conform spuselor vecinelor mai vârstnice, la băieţi termenul este uneori depăşit, aşa că speranţele celor doi tineri părinţi, că primul lor născut va fi băiat, au crescut. 　　　Victor a mers să anunţe moaşa comunii, că termenul a fost depăşit şi să fie pregătită de moşit, să nu fie plecată din localitate. La dispensarul din comună era un doctor în etate, prieten cu rudele sale şi cu părinţii lui, ştiut fiind mai ales că la unchiul Stoica şi tuşa Ioana, doctorul, prieten cu aceştia, făcea vizite mai dese, să savureze un pahar cu vin bun,scos de la răcoarea beciului adânc, când se întorcea de la dispensar spre casă, că doar stătea la două case depărtare şi-i erau în drumul spre casă. 　　　Cum Victor era ocupat cu treburile zilnice prin curte, a auzit ţipetele lui Jeni venind din casă. Se rupsese apa şi era gata să nască fără asistenţă medicală. A scos repede caii din grajd şi i-a înhămat la căruţă, luând la indicaţiile lui Jeni câteva lucruri necesare naşterii şi cu ea aşezată pe un braţ de paie în fundul căruţei, a ajuns imediat în goana cailor la casa de naştere, unde locuia şi moaşa, o femeie mai vârstnică, care îl adusese şi pe el pe lume cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. 　　　Anunţată din vreme, Coana Moaşă cum i se spunea în comună, era pregătită de aducerea pe lume a copilului. Avea nevoie de nişte apă caldă, aşa că a pus repede pe foc o oală cu apă. Victor a pornit la fel de grăbit la dispensar să-l aducă şi pe doctorul Ţigănuş, niciodată nu ştii ce se poate întâmpla la o naştere, mai ales cum era cazul lui Jeni, tânără, fără experienţă şi la prima încercare. Natura şi Cel de Sus au ţinut cu cei doi părinţi şi cadrele medicale cu experientă, au adus pe lume ditamai băiatul de peste trei kilograme jumătate, brunet ca mama şi chel pe cap ca tatăl său. 　　　Ţipetele noului pui de om i-a adus liniştea sufletească tânărului tată, mai ales când a aflat că naşterea s-a desfăşurat fără incidente. - O naştere uşoară şi normală – cum s-a lăudat Coana Moaşă. 　　　La casa de naştere tânăra mamă rămânea două - trei zile, sub supraveghere, până când i se făcea externarea. 　　　Toate babele din vecini au plecat în pelerinaj la proaspăta mămică, care mai de care cu ceva dulce, sau cu doi trei metri de finet pentru scutece. 　　　Cât timp a stat Jeni acolo cu micuţul său vlăstar, pe care l-au numit Valentin, Victor a terminat de treierat tot grâul şi de pus boabele în hambar iar paiele şi pleava la locul lor în coşar şi la şiră. Scăpase de o grijă. Şi aşa zilele de concediu îi erau pe sfârşite. Au rămas de recoltat sfecla, floarea soarelui şi porumbul şi apoi să pregătească ogorul pentru însămânţatul de toamnă al grâului. Poate nu mai apucă să o facă şi îl va lua C.A.P.- ul, aşa va scapa de această corvoadă păguboasă pentru el. 　　　Numai să nu-l audă tatăl său cum gândeşte. Bătrânii au simţul proprietăţii mai dezvoltat, ştiind cu câtă trudă au obţinut această avere de seamă pentru un ţăran. Dacă nu ai pământul tău, de ce te mai numeşti ţăran? Doar că trăieşti la ţară? Aşa gândea Victor, acum proaspăt tătic, cu noi responsabilităţi şi griji noi. 　　　 　　　Mangalia decembrie - 2010 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　

　　　Liturghia 　　　Motto: În amintirea bunicilor mei paterni, Floarea şi Constantin Stan. 　　　„Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama, că deşi mă simt fericit cu cei din jurul meu, îmi lipsesc teribil cei care, mai ieri erau cu mine, acum fiind plecaţi într-un Paradis pe care doar îl visăm să fie”. 　　　 　　　 　　　 　　　Bunicul Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. 　　　Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. 　　　Acolo pregătea bunica Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[Tulpini de porumb], ori tizic[ Un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie] sau crengile uscate de viţă de vie. 　　　Bunicul era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Îi făcea concurenţă cu vocea sa dascălului de atunci, moş Popescu cum îi spuneam noi copiii, un iscusit cizmar al satului, ce avea o vocea subțire, ca de soprană. 　　　În cadrul bisericii bunicul îndeplinea şi funcţia de epitrop, funcţie preluată peste ani de fiul său cel mic, Stoica – tatăl meu, preotul Ioan Barbu, soţul directoarei mele - Lorica Barbu. Bunicul ţinea toată contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult şi pentru acest lucru era binevenită orice donaţie de la enoriaşii săi. 　　　După ce termină cu bărbieritul, intră în camera "curată” dinspre stradă cum îi spuneau bătrânii, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune în lada de zestre pictată cu flori şi motive florale. Deschise lada de zestre a bunicii Floarea, pe care o primise la măritiş ca dotă de la părinţi şi îşi alese costumul negru din dimie. 　　　Materialul costumului era ţesut de bunica la război. Lâna pentru stofă, o luau de la propriile oi. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală. Apoi abáua albă o trimetea la piuă pentru prelucrarea şi vopsirea ei de obicei în negru. 　　　Bunicul Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici sosise nu numai mărgineni sau ţuţuieni, cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei. Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copiii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte. 　　　Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile, ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania. 　　　Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe de pământ arabil. 　　　 Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, sau consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat această zonă scăldată atât de apele Dunării, cât şi ale Mării Negre. 　　　Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma de oi la iernat. 　　　Odată stabilit în comuna Pecineaga, Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii cinci sute de metri pătraţi ce i s-au acordat de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga. 　　　Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole. 　　　 Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia să-şi cultive pământul primit în posesie. 　　　Interesul administraţiei locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării. Să i se schimbe destinaţia de pământ bun, pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă. De aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Să nu mai fie ca pe timpul dominaţiei otomane. 　　　Mai târziu, când a apărut şi ultimul val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele. 　　　Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion, cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. 　　　 Moş Constantin, cum îi spuneau cei mai tineri decât el, trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi. 　　　Bunicul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia în căruţa sa cu coviltir din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din "prăvălia" sătească, contra produselor agricole de care avea nevoie. 　　　Se repezi până în grădiniţa bunicii din faţa casei, de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la patru – cinci sute de metri depărtare. 　　　Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă încă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. 　　　După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar mergea în prundul vacilor să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare. 　　　Moşul s-a preocupat toată săptămâna de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru deplasare şi munca câmpului. 　　　În gospodăria unui ţăran sunt multe lucruri necesare, mai ales când îşi schimbă profesia din păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiesc bani. Bunicul şi-a dorit să fie independent din acest punct de vedere. Doar pentru utilaje mai mari trebuia să meargă să se împrumute la vecini, sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură. 　　　 Bunicul Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană, brăzdată de cutele lăsate de vremea în care şi-a dus traiul. Şi la cei peste şaptezeci şi cinci de ani, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă între degetele sale osoase ugerul oii, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie. 　　　Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. În biserică era o muzică divină în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădeau măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi. 　　　Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise la slujbă un înalt prelat, să se convingă de existenţa unui asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei şi a sărbătorii. 　　　La sfârşitul liturghiei, bunicul Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund. 　　　Lume multă, ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat, când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. 　　　Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât, îi promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. 　　　Propunerea lui de a i se opri valoarea oii din simbrie, nu fu pe placul moşului. Îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma. 　　　Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se învăţase să trăiască într-o turmă mare şi libere, nu câteva ca acum. 　　　Moş Constantin dorea să dea o petrecere odată cu aducerea oilor acasă, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare, totodată să-i binecuvânteze şi oile. 　　　Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de bunica Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. 　　　Bunica Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură, la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Mai adăugă pe masă borcanul cu hrean răzuit şi conservat în oţet diluat cu apă, cu o linguriţă - două de zahăr deasupra, să-i mai taie din iuţeală. Gătea bine bunica Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental. 　　　Moş Constantin trimise un fecior în beciul construit lângă casă, să aducă o sticlă cu ţuică de tescovină din anul ce trecuse şi o oală cu vin, un tulburel rozaliu din anul respectiv. Făcea vin bun bunicul Constantin. 　　　Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină. 　　　- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă. 　　　- Sărut dreapta părinte, răspunse bunica emoţionată, de onoarea de al avea oaspete pe bătrânul preot. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm. 　　　- Lasă Floareo că de stat am să tot şez. Să sosească şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea. 　　　- Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă. 　　　Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de bunica Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică. 　　　Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo trei mii de suflete. 　　　Coana preoteasă era învăţătoare ca mai toate preotesele. Toţi copii lui moş Constantin şi ai Floarei i-au fost elevi. Ce-i mai urechea, când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-sii mai primeau ei, când venea coana preoteasă şi se plângea, că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, sau cine mai ştie ce alte treburi putea să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului. 　　　Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui bunicul Constantin şi ai bunicii Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut. 　　　Bunica Floarea strânse totul de pe masa pe care bunicul Constantin o cără împreună cu canapelele în chiler[ Încăpere mică la casele ţărăneşti, folosită drept cămară.]. 　　　 Se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Merseră cu toţii la culcare. A doua zi trebuiau să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţii cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea bătrânului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie. 　　　 　　　Mangalia 2013 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　 　　　

Un scriitor al tainicelor iubiri ,,Virgil Stan

Te astept

Călătorind spre Calea Lactee 1

Cap. II - PROFESOARA DE ISTORIE În pauza dintre ore, aflându-se cu profesorul Sebastian Condurache la o ţigară lângă fereastra larg deschisă a cancelariei, să intre aerul purificat de gerul de afară, Georgeta Zbihli, profesoară de istorie, începu să se destăinuiască colegului său precum că ar avea o problemă de comunicare cu o “olimpică” de-a lui, elevă în clasa a XII-a A. - Cine anume, doamna Zbihli?! - Cum cine? Olimpica dumitale, Ramona Orru. - Ce-a făcut? - Încearcă să-mi strice căsnicia şi aşa destul de şubrezită în ultimul timp. - Cum aşa? - I-am văzut cum se privesc şi mai ales cum s-au sărutat... - Sărutat?! Doamne, Dumnezeule, când s-a întâmplat acest lucru? întrebă consternat Sebastian. - La întâlnirea soţului meu din timpul campaniei electorale cu echipa liceului care trebuia să împartă pliante şi fluturaşi prin cartier. - Şi ce a făcut Ramona? - I-a dat soţului un buchet de trandafiri după terminarea expozeului despre proiectele de guvernare ale partidului său. Culmea, numai trandafiri albi aşa cum îi plac lui! De unde a ştiut că îi plac trandafirii şi mai ales această culoare? - De la mine! Eu i-am cumpărat, bineînţeles din fondul şcolii şi cum v-am auzit adeseori spunând, că vă aduce acasă mereu trandafiri albi, m-am gândit că aceştia sunt preferaţii domniei sale. - Bine, bine, dar de ce i-a dat tocmai Ramona? - Doamna director, care după cum ştiţi, face parte din aceeaşi formaţiune politică cu soţul dumneavoastră, mi-a lăsat mie plăcerea să aleg elevul care să-i înmâneze florile şi cum Ramona este o elevă foarte bună la învăţătură şi, mai ales căreia îi place să fie mereu luată în seamă, am desemnat-o pe ea. Am greşit cu ceva? - Nnuu, nu, dar... vă rog, domnule profesor să mă scuzaţi, am crezut că a fost iniţiativa ei şi că se cunosc de mai mult timp... De fapt cred că nu s-au mai întâlnit vreodată. - Desigur, că un politician de talia domnului Zbihli poate stârni curiozitatea unor fete tinere ajunse în pragul majoratului, mai ales cunoscându-se şi faptul că este soţul uneia dintre profesoarele lor. - Vai, domnule Condurache, vă rog să mă scuzaţi pentru gafa făcută. După cum mi s-a părut că-l sorbea din ochi cu atâta fascinaţie şi cum l-a strâns în braţe când i-a dat florile credeam că... - Doamnă Georgeta, Ramona este doar un copil, nici măcar nu are optsprezece ani, cum vă puteţi gândi la aşa ceva? Condurache îşi aminti de scena petrecută în dormitorul său între el şi Angela şi cum era să "uite" şi el, că cea pe care o săruta cu atâta patimă era tot o copilă, chiar dacă între timp devenise majoră. Acest lucru îl făcu mai circumspect în legătură cu faptul că nu se putea întâmpla nimic între o elevă de vârsta Ramonei şi senatorul Ernest - Albert Zbihli, dacă s-ar fi cunoscut mai bine, ţinându-se cont de faptul că era mai tânăr decât el cu vreo doi-trei ani. - Aveţi probleme în familie din cauza aceasta? - Nu numai din această cauză! Într-o căsnicie ca a noastră în care soţul lipseşte zile întregi de acasă, fiind plecat mai mereu în teritoriu sau colegiu, cum spun ei mai curând, deseori ajungând acasă spre zorii zilei, motivând că a avut dezbateri cu reprezentanţii şi simpatizanţii partidului, vă daţi seama cum este. De fapt, de ce să vă mai spun, doar şi dumneavoastră aţi trecut prin aşa ceva. - Doamna Zbihli, la noi a fost cu totul altceva... - Vă spun ca la un frate, continuă ea fără să bage în seamă replica interlocutorului, nu am cu cine discuta pentru a mă descărca de amărăciunea adunată în ultimul timp... - Putem relua discuţia când doriţi. Acum trebuie să sune de intrare la clasă, încercă Condurache să-i dea o nouă ocazie reluării acestei discuţii. Putem merge să continuăm la o cafea... Îi plăcea de Georgeta Zbihli ca femeie. Era elegantă, distinsă şi discretă. Nu intra cu nimeni în conflict, în afara elevilor, desigur, ca oricare dintre profesori. În ultimul timp nu prea se mai învăţa carte prin şcoală. Absenţele erau cu zecile şi apăreau în liceu destui elevi problemă, mai ales că acesta era considerat un liceu de “fiţe”, unde toate personalităţile Bucureştiului încercau să-şi înscrie odraslele. Unii dintre elevi erau bănuiţi că sunt consumatori de droguri de mare risc sau mai grav, chiar dealeri. - Domnule Condurache, vă daţi seama că nu mă pot afişa cu dumneavoastră într-un local public. Ce s-ar spune despre noi? Cred că sunteţi conştient de faptul că vă aflaţi sub supravegherea continuă a colegei noastre de română, domnişoara Lepădatu, care vă place evident, la care mai adaug şi statutul dumneavoastră de bărbat divorţat... - Mă flataţi, doamna Zbihli! Nu ştiam. - Cum aşa? Asta-i bună! Dumneavoastră nu ştiţi ce ştie toată cancelaria?! - Doamnă, eu sunt un om serios, chiar dacă am statutul unui „bărbat divorţat”, cum spuneţi dumneavoastră. Nu mă angrenez în asemenea situaţii jenante, mai ales când suntem şi colegi. - Lăsaţi, domnule Condurache, nu mai fiţi aşa modest! Sunteţi un bărbat şic! De ce nu v-ar deveni interesantă relaţia cu o altă femeie în actuala dumneavoastră situaţie? Georgeta Zbihli a rămas fără răspuns, deoarece se auzea soneria care îi invita să-şi ia fiecare catalogul şi să se îndrepte spre clasele unde aveau ore. Acestea fiind alăturate, au avut timp să-şi propună să reia dialogul după terminarea cursurilor. La finalizarea lor, cei doi colegi mergeau alături, liniştiţi spre staţia de tramvai. Încercau să reînnoade discuţia întreruptă de soneria care-i invitase la ore. Le venea destul de greu să revină la acele probleme personale şi de familie, aşa că mai mult dezbăteau noile modificări ale Legii învăţământului. - Domnule profesor, este impardonabil ce se întâmplă în ţara noastră. Nu mai ştii ce ai de făcut, domnule, cu atâtea experienţe în a conduce o naţiune. Fiecare partid sosit la guvernare face experienţe pe populaţie, de parcă am fi cobai. Nu se mai poate suporta aşa ceva. - Aveţi dreptate, doamnă Georgeta! Nu vedeţi la noi în învăţământ? Fiecare nou ministru, vrea să fie el mai cu moţ. Schimbă legea învăţământului din dorinţa de a veni cu ceva nou, nu neapărat şi bun, doar să fie el semnatarul modificărilor sau să fie făcute în timpul mandatului său. Cică pentru „reformarea învăţământului”! Au schimbat manualele, de s-a ajuns până acolo, încât şi viaţa prezentatorilor de la televiziunile private să fie studiată în şcoli, uitându-se adevăratele valori ale neamului românesc, iar dumneavoastră, ca profesor de istorie, vă daţi seama cel mai bine de acest lucru când trebuie să le predaţi elevilor o altă istorie a acestui neam, inventată de către politicienii epocii actuale printre care se numără şi soţul dumneavoastră. - Aşa este, aveţi dreptate. Acasă evit să discut politică cu soţul meu. În acesta privinţă avem o înţelegere clară: fără politică acasă. Urăsc politica şi încep să-i urăsc şi pe politicieni din ce în ce mai mult, datorită a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră de zi cu zi. Dar să revin la discuţia începută: Partidele îşi numesc la vârf o conducere politică, însă la bază, cei ce pun în practică dispoziţiile sosite cu scop de reformare, sunt tot acei vechi slujbaşi cu mentalităţile şi relaţiile lor. Aleg manualele după cum dă editura mai mult celor care le aprobă. Hm, auzi dumneata, domnule profesor, manuale alternative! Parcă istoria acestei ţări ar fi alternativă: dacă nu-i albă, atunci poate fi şi neagră. Eu nu prea mă iau după manuale. Predau elevilor mei istoria învăţată şi apoi studiată de mine după cărţi scrise de istoricii adevăraţi, nu de conţopiştii de astăzi. Îţi vine să turbezi domnule, continuă ea cu năduf monologul său, indignată la culme. Termină individul sau individa o facultate pe banii tătânelui şi se prezintă peste tot în mass media drept „istoric”, iar alţii studiază ani de zile, susţin nenumărate examene şi abia ajung profesori de liceu, post obţinut numai prin concurs, nu cum era pe vremuri, cu repartiţie guvernamentală funcţie de nota obţinută la examenul de stat sau licenţă cum se numeşte mai nou acum. Mie îmi trebuie doar să am tematica din programă, predarea o fac după cunoştinţele mele, nu după cartea lor alternativă, de aceea le cer elevilor să fie prezenţi şi atenţi la oră, ce le explic eu despre istoria acestei ţări, nu găsesc ei în manualele editate! mai spuse cu indignare Georgeta. - Şi la mine la matematică este acelaşi lucru, doamna Zbihli. Manualele sunt redactate de toţi neaveniţii. Multe dintre probleme sau exerciţii sunt cu enunţurile greşite sau nu au nicio finalizare logică. Ajunşi în staţia de tramvai, înainte să-şi ia la revedere de la colegul său, Georgeta i se destăinui parcă cu jenă: - Domnule Condurache, scuzaţi-mă, dar tare aş fi vrut să mai discut cu dumneata despre ce am pe suflet şi am început să-ţi spun în cancelarie, dar acum îmi vine tramvaiul... - Mai sosesc şi altele, doamnă Zbihli, nu-i nicio problemă. Putem merge undeva şi discutăm tot ce doriţi. Sebastian observase că femeia nu-l mai lua cu dumneavoastră, că încerca o apropiere, folosindu-l ca pe un confident. - Nu, nu, nu se cade! Dacă ne vede cineva, se pot auzi vorbe urâte prin şcoală cum că... se lamentă ea parcă fără vlagă. - Nu vă faceţi griji colega, aceste întâlniri sunt normale şi fireşti în ziua de astăzi. Oamenii se întâlnesc, discută, beau o cafea, o răcoritoare sau o bere, fără să impacienteze pe cineva. Se vede că aţi dus o viaţă austeră în ultimul timp! - Da... mai ales în ultimele luni, am încercat şi calea credinţei, sperând că Bunul Dumnezeu îşi va întoarce faţa şi privirea spre mine şi căsnicia mea... - Atunci ce ziceţi, mergeţi la mine la o cafea? Stau doar la doi paşi de staţie. - Vai, cum să fac aşa ceva? Domnule Condurache, dar ce credeţi despre mine? o făcu profesoara pe indignata, cu toate că abia aştepta această invitaţie sugerată şi în cancelarie. - Eu cred lucruri bune, dar ce credeţi dumneavoastră despre mine, de vă speriaţi aşa de tare? Georgeta încerca să joace un pic de teatru, să pară supărată pentru această propunere, chiar dacă murea de dorinţă şi curiozitate să-i viziteze casa profesorului Condurache, despre care auzise prin cancelarie că primeşte la el eleve la meditaţie. - Ce meditaţie o face el cu elevele nu ştiu, că arată tare bine ca bărbat, îşi spunea Georgeta în gând. - Ce ziceţi? - Nu se cuvine să merg la un bărbat acasă, mai ales când este şi divorţat. - Cu ce schimbă situaţia acest lucru? Dacă doriţi să discutăm problemele personale ce vă frământă, ori mergem într-o cafenea, restaurant sau bar, deoarece în parc pe o bancă nu putem sta din cauza frigului, ori mergem la mine acasă unde nu ne deranjează nimeni şi precis este cald? Trebuie să vă hotărâţi! mai spuse Condurache ca pe un ultimatum. - Bine..., bine... atunci... prefer la dumneata pentru câteva minute. Nu aş dori să fiu văzută în locuri publice însoţită de un bărbat ne... - Ştiu, neînsurat... - Doar pentru câteva minute, nu mai mult, preciză ea repede, pentru a marca durata vizitei. - Cât vă va face plăcere atâta staţi, eu nu vă reţin mai mult, Doamne fereşte! Cei doi se îndreptară spre strada unde îşi avea Condurache locuinţa lui bătrânească de pe timpul când Bucureştiul era considerat încă Micul Paris. Descuie poarta grea din fier forjat, apoi uşa de la intrare. Îşi pofti colega în căldurosul şi primitorul lui living încărcat cu tot atâtea amintiri şi mobilă veche ca şi de cărţile valoroase din vasta lui bibliotecă. Georgeta rămase încântată de această încăpere primitoare când pătrunse înăuntru şi dădu de căldură. Bărbatul, manierat, o ajută să se dezbrace, îi luă haina din blană de nurcă, căciula, fularul, mănuşile şi i le duse în holul unde avea cuierul. - Vă rog, doamnă Zbihli, luaţi loc în fotoliu! Fac imediat cald, doar câteva clipe să mă dezbrac şi dau foc gazelor să aprindă lemnele din şemineu, apoi o să pun şi de câte o cafeluţă turcească. - Domnule Condurache, nu trebuie să vă deranjaţi pentru mine! - Colega, acum sunteţi musafira mea, permiteţi-mi să mă comport ca o gazdă civilizată şi primitoare! La mine nu prea intră des femei în casă. - Lăsaţi, domnule Condurache, nu mai spuneţi aşa. Se aude prin liceu că meditaţi eleve la matematică la dumneavoastră la domiciliu aşa că... - Doamnă, eu m-am referit la femei, nu la copile. Elevele mele vin aici pentru a învăţa ceva în plus faţă de ce le predau în clasă, nu pentru altceva! Nu fac un secret din acest lucru, atât timp cât o fac voluntar, fără nicio remuneraţie, ci doar pentru cei care vor să înveţe mai multă matematică. - Foarte frumos din partea dumitale! Sebastian, după ce aprinse gazele în şemineu, ca să ia foc buturugile aranjate din timpul dimineţii, merse la aragazul din bucătărie, dar nu înainte de a repeta ritualul cu măsuţa cu rotile, sticla specială cu vişinată marca "Condurache" şi două păhăruţe din sticlă de Murano, pentru invitata sa deosebită. Ştia că băutura lui face minuni şi dezleagă limba unei femei după ce este gustată. Îşi aminti de întâmplarea cu eleva sa, Angela. - Vai, domnule Condurache, nu trebuie să vă deranjaţi atât pentru o vizită de câteva minute! - Aici puteţi să-mi spuneţi Sebastian sau Sebi, suntem doar între noi şi nu ne vede şi aude nimeni. - Cum aşa? - Simplu! ca între prieteni şi colegi. Nu ai spus dumneata că îţi sunt ca un frate mai mare? Cum frate nu-ţi pot fi, prieten se poate, aşa că... - Bine! Voi vedea dacă reuşesc, rosti ea roşindu-se de plăcerea momentului. - Atunci, până se încinge nisipul din tavă să gustăm această délicatesse spéciale, însoţind-o cu un “bine ai venit în umila mea casă de burlac”. - Umilă pe dracu'! scuză-mi, te rog înjurătura. Umil este apartamentul meu la bloc, nu această frumoasă casă boierească. Hm, dar chiar miroase plăcut şi-i bună vişinata. Este, într-adevăr, cum o numeşti dumneata: délicatesse spéciale. N-am mai băut alcool de mult timp. Nu prea obişnuiesc, ci doar la ocazii deosebite mai gust câte puţin. - Este o băutură făcută în casă după o reţetă inventată de mine şi acum, chiar este o ocazie specială, aşa că te rog să o serveşti cu încredere. - Bravo, este într-adevăr delicioasă, repetă Georgeta după ce-şi umezi din nou buzele sale subţiri cu băutura aromată, grasă ca un ulei virgin extras din măsline stoarse prin presarea la rece. Căldura degajată de şemineu începu să-şi facă simţit efectul. Georgeta, după gerul îndurat afară, se relaxă, profitând de comoditatea fotoliului, în timp ce Sebastian pregătea la nisip mult lăudata lui cafea turcească. Femeia începu să studieze încăperea. Cum celelalte uşi, în afara celei de la bucătărie erau închise, nu putea să-şi facă o imagine de ansamblu asupra întregii clădiri. Oricum, de afară se vedea destul de mare. Era impresionată plăcut de faptul că profesorul Condurache, în ciuda faptului că locuia singur, menţinea în casă o curăţenie desăvârşită. Nu era genul soţului său care pe unde trecea îşi arunca lucrurile care nu-i mai trebuiau, lăsând pe altul să adune în urma lui. Ochii i s-au oprit pe ghiveciul cu orhideea plină de flori. Era o frumuseţe. Şi acest lucru a convins-o că gazda sa este un bărbat sensibil şi iubitor de frumos, în ciuda robusteţii sale fizice. Parcă era atlet, nu profesor de matematică. Condurache veni cu o altă tavă, argintie, pe care trona ibricul plin cu cafeaua a cărei aromă se împrăştia prin toată încăperea, încântându-le simţul olfactiv. Turnă în ceştile din cobalt, după ce puse în fiecare, mai întâi, câteva linguriţe de caimac. - Te rog, colega, să serveşti această specialitate pe care nu o găseşti decât în Turcia, la adevăraţii cafegii şi la mine! Cum o cafea turcească merge cu o ţigară turcească, serveşte-te din acest pachet de Camel, chiar dacă nu are filtru. Este o ţigară deosebită, făcută din tutun fin, din frunzele de la vârful plantei, tratate după reţete numai de fabricant ştiute. - Vai, colega, mă copleşeşti şi mă răsfeţi! S-ar putea să-mi placă şi să doresc să mai vin la dumneata, începu să se alinte Georgeta! - La tine... Încearcă să eviţi politeţurile din cancelarie. Ce poate fi atât de greu? Când îţi propui să revii în vizită la mine, te voi primi de fiecare dată cu mare plăcere. Condurache îşi aprinse o ţigară şi îi întinse şi Georgetei pachetul. Aceasta se servi şi se uită după brichetă, însă Sebastian aduse imediat flacăra brichetei la vârful ţigaretei sale. Femeia trase cu nesaţ un fum şi-l expiră cu plăcere, umplând încăperea cu un miros plăcut de tutun fin. Se simţea bine în prezenţa acestui bărbat drăguţ de care se temuse fără justificare înainte de a-i accepta invitaţia. Chiar era liniştită şi împăcată sufleteşte, că a venit în vizită la el. Dintr-o data, nu mai exista nicio problemă atât de importantă şi stringentă în viaţa ei. Uitase că tocmai acestea au determinat-o să treacă pragul casei lui Sebastian ce o copleşea cu atenţiile sale, atenţii de care nu mai beneficiase de mult timp din partea soţului. Acum nu regreta. Chiar era bucuroasă că a avut “curajul” să o facă. Îl privea şi-l admira. Făcea în gând comparaţii între el şi Ernest - Albert, soţul său. Ce vedea mai frumos la fiecare? Începea să-i găsească soţului tot mai multe defecte, chiar dacă despre Condurache nu ştia mai nimic în afara faptului că este un coleg bun, un profesor la fel de bun şi un bărbat de care se putea îndrăgosti orice femeie. - Doamne, ce-mi poate trece prin cap de mă gândesc la dragoste? Să-mi fac repede semnul crucii cu limba. Ar fi jenant să o fac cu mâna de faţă cu Condurache. Şi când te gândeşti ce cafea şi vişinată bună ştie să facă! Oare numai atât? Nu cred..., tot vorbea ea cu ego-ul său. Georgeta nu se mai recunoştea. - Unde îmi sunt preceptele religioase? Credinţa că numai Duhul Sfânt poate mântui lumea de răutăţile abătute asupra populaţiei acestei ţări? se tot întreba ea în continuare. Acum pufăia ca o turcoaică adevărată, tolănită într-un fotoliu confortabil, lângă o sticlă cu o licoare divină, afrodiziacă şi un bărbat prea arătos pentru ea şi preceptele sale religioase, îmbrăţişate în ultima vreme. Parcă nu mai era Condurache, “Zbirul”, profesorul de matematică care speriase tot liceul. I se părea acum o statuie grecească sculptată în cea mai fină marmură, însufleţită special de bagheta magică a cine ştie cărei zeităţi din Olimpul antic, pentru a-i tulbura ei mintea şi liniştea sufletească. Georgeta îl privea pe Sebastian cu alt interes. Îi studia trăsăturile rigide. Îi plăcea gropiţa din barbă şi îi venea să i-o sărute. - Pfui, Doamne, iartă-mă! Ce-i cu mine de îmi trec asemenea gânduri necurate prin cap? Să fie de vină oare licoarea aceasta delicioasă? Este cumva vrăjită? Condurache nu uita să fie mereu plin păhăruţul Georgetei, iar ea nu ezita să guste din el, astfel încât gândurile femeii alergau pe alte trasee decât cele dorite şi pentru care a venit în casa colegului său. Acum îl studia cum arăta fizic. Fiind doar într-un pulovăr alb din fir fin de angora, putea să-i distingă pectoralii proeminenţi, părul cu început de grizonare prematură la tâmple şi ochii pătrunzători, dar mai ales buzele sale cărnoase. - Cum ar fi oare să săruţi aceste buze sau să te laşi sărutată de ele? se întreba ea, privindu-l discret. Georgeta, plecată cu gândul pe meleaguri interzise după ce păşise peste pragul casei lui Condurache, nici nu băgase se seama că Sebastian îi tot spunea ceva de câteva secunde. - ... şi doreai să discutăm despre situaţia ta nou apărută în familie presupunând că soţul ar avea anumite relaţii extraconjugale. Referitor la eleva noastră cred că este exclus. Ţi-am explicat şi de ce. Că pot exista simpatii între un politician cunoscut cum este soţul tău şi o adolescentă care îl admiră, este posibil, dar nimic mai mult, cu toate că nu aş garanta acest lucru. - Da, dar nu de la asta a plecat totul... nu ştiu ce să mai spun acum... sunt puţin confuză... mai multe lucruri nu merg în ultimul timp la noi în familie... tot încerca ea să se detaşeze de gândurile sale indecente şi în contradicţie cu preocupările sale religioase din ultimele luni. - Tu îi reproşezi doar lui răcirea sentimentelor voastre, dar ţi le-ai analizat vreodată pe ale tale, dacă mai sunt aceleaşi? Dacă mai trăieşti cu aceeaşi pasiune întâlnirea intimă care alungă orice nor dintr-o iubire? - Hi, hi, hi, relaţii intime nu am mai avut de nu ştiu câtă vreme. Au fost sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, ca să citez o replică teatrală. - Poate şi din această cauză există tensiune între voi! Scuză-mă, nu vreau să pătrund în viaţa voastră de familie, dar îţi spun ca la o soră, aşa cum mă considerai în cancelarie. Trebuiesc puse în balanţă, corect, ambele comportamente şi simţăminte. Mai sunt echilibrate? Ai analizat unde atârnă mai multă greutate şi acolo unde lipseşte? Sunt talerele egale? Ce ai făcut să completezi acea eventuală lipsă din partea ta? Eu aşa văd refacerea echilibrului domestic şi sentimental. La mine când acest echilibru nu s-a mai putut reface, de comun acord şi amiabil, am întrerupt o convieţuire care putea deveni o povară şi un chin pentru ambii parteneri. Tu poate vezi lucrurile altfel. - Da, acum este mai greu să mă pronunţ... Începu să se gândească de la ce a început această lipsă de comunicare a sentimentelor care au fost atât de intens trăite cu ceva timp în urmă. Încercă să uite incidentele mărunte, fără importanţă prin amploarea lor, dar aduse la nivel de catastrofă, atunci când dispare toleranţa dintre doi oameni. Probabil calmul lui imperturbabil, care îl detaşa de orice problemă neplăcută, o scotea din minţi. La începutul căsniciei mergeau la aproape toate spectacolele Teatrului Naţional, apoi din ce în ce mai rar. Acum Ernest - Albert nu mai venea cu bilete la spectacole, nici măcar pentru premiere. Odată cu intrarea lui în parlament, au dispărut atât biletele la spectacole, cât şi mersul la restaurant cum făceau după vizionarea unui spectacol, unde serveau cina şi ascultau muzică. Chiar dansau câteodată acolo, unde aveau orchestră şi exista ring. Au dispărut apoi şi plimbările din afara Bucureştiului... la munte sau la mare. El se afla mai mereu sub atenta ei supraveghere şi, gelozia născută din teama de a-l pierde, o făcea să nu mai aibă încredere în dragostea lui de la începutul căsniciei, chiar dacă nu avea ce să-i reproşeze privind comportamentul său, fiind la fel de atent cu ea. Îi aducea flori, mici atenţii, o ajuta la menaj, când era acasă... În tot acest timp, când nu mai erau ataşaţi sufleteşte ca în primii ani de căsnicie, ea nu s-a gândit la un alt bărbat. Era pentru prima oară când se afla acum împreună cu altul şi se simţea bine în prezenţa lui. Ştia că despre ea toţi colegii aveau o părere bună, dar mai era conştientă şi de faptul că încă este o femeie frumoasă care poate fi dorită de oricare bărbat, aşa cum apărea cu părul ei negru şi lung, ce-i acoperea cu dărnicie umerii, scoţând în evidenţă o subtilă senzualitate şi chipul său de păpuşă Barby. Georgeta ştia că are un farmec al ei, inconfundabil, accentuat de nişte ochi mari şi luminoşi, înzestraţi cu o privire intensă, curioasă, scrutătoare. Tot aşa cum ştia că în zilele sale bune, era o femeie spirituală, lucru dovedit şi în discuţiile libere din cancelaria profesorală. Ce nu ştia ea era că totuşi Ernest - Albert încă o iubea sincer şi de aceea îi accepta toate toanele. Privindu-şi ceasul de la mână, Georgeta se alarmă, văzând cât de târziu este. Trecuseră aproape două ore de când se afla în casa colegului său şi, parcă nu-i venea să mai plece. Avea de gând să mai revină în această încântător de primitoare cameră de burlac. - Vai, cât este ceasul!!! Sebastian, trebuie să plec acasă! Mă aşteaptă soţul, precis! I-am lăsat o listă mare să meargă la piaţă. Duminică avem nişte musafiri din partea familiei sale. Cred că a ajuns înaintea mea. - Dacă trebuie să pleci, facă-se voia ta! Ţi-am promis că vei sta la mine cât vei dori. Ai văzut că nu a fost atât de rău? Georgeta se ridică destul de greu din fotoliul moale şi imediat Sebastian îi întinse amabil mâna să se sprijine. Acea strângere de mână îi transmise Georgetei parcă un fulger prin corp, la care avea de gând să mediteze acasă, în linişte. Condurache intră în holul unde erau hainele oaspetelui său şi reveni cu ele în braţe. O ajută să se îmbrace şi o conduse la uşă. Afară îi întâmpină un crivăţ uscat care îi lovi cu asprime în faţă. - Îţi mulţumesc, Sebi, pentru plăcuta după amiază şi deosebita găzduire. - Nu ai pentru ce Getuţa. Uşa mea rămâne mereu deschisă pentru tine. Doar suntem nu numai colegi, sper că de acum şi buni prieteni. Şi când te gândeşti că nu aveai curajul să dai curs invitaţiei mai devreme! Vezi că nu mănânc femeile care-mi trec pragul casei? - Am să ţin cont de acest lucru. Ne întâlnim mâine la liceu şi mai vorbim. Acum mă grăbesc. Ne-am luat cu vorba şi uite cât este ceasul! La revedere. Întinse mâna scoasă din mănuşa fină din piele de căprioară, pentru a-şi lua la revedere. Condurache i-o sărută galant, iar Getuţa, cum o dezmierdase Sebastian, îi întinse obrazul pentru a se săruta ca între doi buni prieteni ce se bucuraseră unul de prezenta celuilalt timp de două ceasuri. Rămas în poartă, Sebastian o privea cum se îndepărtează cu paşii săi mărunţi. Fiind doar în pulovărul său subţire din angora, simţi imediat tăria gerului de afară şi reveni grabnic la căldura livingului, gândindu-se la faptul că încă o femeie i-a trecut pragul casei, dar viaţa lui interioară este la fel de săracă şi insipidă ca şi înainte.

PARFUM DE ORHIDEE - roman

Meditaţia Profesorul Condurache stabilise pentru as-tăzi, două ore de meditaţie cu elevele sale olimpice la matematică, Ramona şi Angela. La ieşirea de la oră, ambele fete îi confirmase participarea, aşa că de dimineaţă se apucă să facă focul în şemineu, ca atunci când vor sosi, să găsească un ambient plăcut în living room unde ţinea lecţiile cu ele. Dorea să se simtă confortabil, când din frigul de afară vor pătrunde în salonul primitor, încărcat cu piese vechi de mobilier. Această casă o moştenise de la părinţi, de aceea nu s-a pus problema înscrierii sale pe lista partajului la divorţ. Era o clădire veche, construită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil rococo, caracterizată prin bogăţia ornamentaţiei, vecină cu opulenţa. Casa fusese proiectată de un arhitect italian pentru familia unui grec bogat, angrosist de cereale, căruia ulterior afacerile nu i-au mai mers, dând faliment în timpul crizei economice mondiale din 1929 - 1933 care afectase şi economia României. Astfel încât, după ce negustorul şi-a pus capăt zilelor, familia a fost nevoită să vândă clădirea în pierdere şi, cu ce bani le-au mai rămas după lichidarea afacerilor, să se retragă în Grecia natală. Arhitectura clădirii se caracteriza prin folosirea predominantă a ornamentelor, reprezentând scene cu personaje mitologice, asimetric plasate în ansamblu, pentru realizarea unor compoziţii complexe, chipuri de heruvimi, de lei fioroşi, armăsari cu gâtul cambrat şi coama stufoasă, împodobite de curbele ornamental florale împletite, şerpuind în jurul clădirii. În faţa casei se afla o curticică care din primăvară până toamna târziu era plină cu flori. Lui Sebastian Condurache îi plăcea ca timpul liber să şi-l petreacă cu grădinăritul plivind, udând sau admirându-şi micuţul rai multicolor, deosebit de parfumat şi de armonios organizat. În clipele de relaxare îi plăcea să asculte zumzetul insectelor şi, să privească cum poposesc albinele pe corola florilor, culegând cu trompa nectarul din pistil, contribuind astfel şi la polenizarea plantelor, ca apoi să zboare cu picioruşele încărcate cu polen, spre destinaţiile lor necunoscute, ca într-o enigmă din romanele Agathei Christie. Când se simţea obosit, intra în chioşcul din mijlocul grădinii, să se odihnească şi să servească o răcoritoare sau o cafea fierbinte din nelipsitul său termos chinezesc. Iedera ce înconjura această oază de linişte îi asigura în zilele toride ale verii, răcoarea mult căutată. Cumpărase din magazinele de specialitate atât bulbi de lalele din toate culorile, de zambile, narcise albe şi galbene, bătute sau simple, cât şi butaşi de trandafiri cu flori bogate în petale grena, roz sau albe. Mândria lui era o tufă de azalee, primită cadou din partea tatălui unui elev, horticultor în cadrul serelor ce aparţineau Administraţiei Capitalei, care aflase de pasiunea lui pentru grădinărit şi matematică. Era nespus de încântat, când arbustul se umplea cu flori albe, puternic parfumate. Spera să mai facă rost de încă una cu florile ciclamen. Văzuse el într-o florărie, însă era de interior, nu de exterior. Acum în grădiniţă totul era încremenit. Trandafirii cu tulpinile scurtate din toamnă erau acoperiţi cu pământ, iar plantele mai sensibile la ger învelite cu folii protectoare. Pentru living room cumpărase dintr-un magazin specializat din piaţă, o orhidee albă înflorită, pe care o instalase într-o glastră mare din ceramic, smălţuită, în mijlocul mesei ovale din cameră. Iubea mult această floare gingaşă cu origine în Japonia, India, chiar şi în Nepal. Se spunea că orhideea este simbolul afecţiunii, reprezentând iubirea pasională, satisfăcută. În Extremul Orient aceste flori erau cunoscute ca plante ale fertilităţii, iar în China ele reprezentau inocenţa copilăriei. Pentru europeni, orhideea era imaginea luxului, a vieţii rafinate. Datorita mirosului puternic şi select, orhideele au fost numite plantele cu parfum regal. Astfel se poate spune că orhideele erau venerate, dar în acelaşi timp în alte părţi ale globului, precum Franţa sau Italia de exemplu, erau folosite datorită utilităţii lor în magie. Se considera că acea persoană, care dăruieşte o orhidee face promisiunea de a-şi răsfăţa şi ocroti iubita. Sebastian nu pentru aceste simboluri magice cumpărase floarea, ci pur şi simplu, pentru că îi plăcea şi dorea să aibă pe lângă muşcatele de pe pervazul livingului şi o altă plantă mai deosebită. Deocamdată, nu avea nici pe cine să răsfeţe, nici să ocrotească, dar cine putea şti ce-i va rezerva viitorul? Meritase banii daţi pe ea şi-l încânta prin gingăşia sa. Petalele albe, cu inserţii de culoare mov pe mijlocul limbului, coborând până la partea superioară a peţiolului, dădeau o notă de nobleţe întregii plante. Ştia că, oferindu-i lumina necesară şi udând-o doar atât cât trebuie, odată pe săptămână mai ales iarna, se va bucura de frumuseţea ei mai mulţi ani. Când profesorul Condurache a ieşit pe uşa clasei, cele două eleve l-au asigurat că vor veni sâmbătă la programul de pregătire pentru olimpiadă. Şi ele erau încântate, că liceul avea reprezentanţi calificaţi în concursul pe capitală, dar şi-ar fi dorit să aibă şi în faza naţională sau de ce nu, chiar în cea internaţională. Prima care a sunat la uşă a fost Angela. Nu ştia că Ramona încă nu ajunsese şi, că va fi singură în casă cu profesorul. Când s-a deschis uşa şi a pătruns în interior, şemineul cu flăcările lui roşietice, dansând în semiobscuritatea încăperii în care a fost poftită, i-a captat interesul. Atmosfera intimă ce domnea în salon a luat-o prin surprindere, iar naturaleţea gestului prin care profesorul a îndemnat-o să intre şi să ia loc pe fotoliul de lângă şemineu, să se încălzească, nu avea nimic periculos în ea, astfel tânăra şi-a liniştit emoţia ce-o cuprinsese la început, datorită prezenţei sale doar cu gazda. În cameră se afla o bibliotecă mare, ticsită cu cărţi, multe dintre ele de matematică sau nenumărate tratate enciclopedice, toate legate în piele. - Bună ziua, domn' profesor. Cum, Ramona n-a ajuns încă? întrebă fata privind nedumerită prin cameră. Ce-o fi cu ea, că nu întârzie de obicei! Nu locuieşte ca mine aşa de departe, să folosească tramvaiul, se miră tânăra. Când se dezbrăcă de paltonu-i lung din stofă, Condurache fu surprins, că nu a venit pe gerul de afară îmbrăcată cu pantaloni, ci doar într-o fustă scurtă din material de blugi care abia de-i acoperea pulpele protejate de un dres subţire şi lucios, la culoarea pielii. Picioarele puţin cam groase pentru înălţimea ei îi erau roşii, din cauza gerului prin care circulase din staţia de tramvai până la casa profesorului. Era o elevă simpatică, mărunţică, cu nişte gene mari şi arcuite, cu sâni frumoşi, bine conturaţi, ce făceau să-i sară mai mereu nasturii micuţi din butonierele bluziţei, spre deliciul colegilor de clasă. Angela era o aiurită, o visătoare, cu o minte extrem de ageră. Îi plăcea nu numai matematica, ci şi viaţa. Intuitivă, senzuală, deloc inhibată, cerebrală, pătrundea cu uşurinţă în mintea celui care intra în sfera sa de interes, mai ales al bărbaţilor, plăcându-i să-i aţâţe, chiar dacă abia împlinise optsprezece ani la începutul anului. Ca pentru mai toţi adolescenţii de vârsta sa, virginitatea devenise o problemă foarte acută. Încă nu încercase "marea cu degetul" cum s-ar zice, aşa cum o făcuseră majoritatea colegelor sale. Nu simţise pentru niciun băiat sau bărbat focul mistuitor al dragostei care s-o determine să aleagă între păstrarea virginităţii sau păstrarea "iubirii" lui, aşa cum o făcuseră o parte dintre colegele din liceu. Încă nu era sigură dacă atunci când faci sex, ştii precis pentru ce o faci, pentru iubirea faţă de persoana de care crezi că te-ai îndrăgostit sau pentru plăcerea sexului propriu-zis. La vârsta când hormonii freamătă prin corpurile tinere, nimănui nu-i place să se simtă lăsat în afara grupului de prieteni sau de colegi. Este firesc, ca fiecare adolescent să-şi dorească să fie plăcut de cei din jur şi să simtă că nu este evitat sau privit cu superioritate de cei care au gustat din fructul oprit. Din păcate, mai ales tinerele cu un aspect fizic mai puţin favorizat simt că trebuie să-şi piardă virginitatea pentru a rămâne în grupul de prieteni şi de a nu fi marginalizate şi privite cu superioritate de cei din gaşca din care fac parte. Numai cele cu o morală puternică sau care pot să-şi controleze emoţiile, pot evita începerea activităţii sexuale într-un moment nepotrivit, ştiindu-se că sexul nu este doar un act fizic, ci şi unul emoţional. Alegerea momentului mai ţine şi de valorile morale ale adolescentului, moştenite sau dobândite în familie care poate nu se potrivesc cu cele ale prietenilor din gaşcă. Angela nu era genul de adolescentă care pentru a-şi impresiona prietenii, trebuia să se arunce în braţele primului întâlnit, dornic să se înfrupte din fecioria sa. A ştiut să-şi impună voinţa şi nimeni dintre colegii de gaşcă nu i-a comentat-o. Aşteptând sosirea şi a celeilalte eleve, lui Condurache i se plimbau fără de voie ochii pofticioşi pe pulpele şi pieptul fetei, dar era conştient că nu trebuie să-şi rişte postul de profesor şi prestigiul de persoană serioasă, pentru o copilă. Între ei exista o distanţă de cincisprezece ani şi o carieră fără de cusur. Fata putea să-i fie ca o soră mai mică, dar cum nu mai avusese nicio relaţie sexuală de câteva luni bune, simţurile lui erotice nu prea ţineau cont de diferenţa de vârstă şi de starea lor socială. Angela, urmărindu-l discret, nu putu să nu-i observe sclipirile pofticioase din privirile care o străpungeau. Spera ca Ramona să sosească cât mai repede. Se simţea jenată de situaţie şi un pic de teamă i se cuibări în suflet. Ce-i drept îl plăcea pe Condurache nu numai ca profesor de matematică, ci şi ca bărbat. Ştia că ţine la ea şi la Ramona, dar încă nu descoperise pe care dintre ele o simpatiza mai mult. - Oare de ce o întârzia atât Ramona? se întrebă fata din nou, frământându-se în fotoliu. Trecuse mai bine de jumătate de oră de când o aşteptau şi Ramona tot nu sosise. - Angela, spuse Condurache la un moment dat! Nu vrei să dai un telefon, să vezi de ce întârzie colega ta? Să ştim măcar ce avem de făcut. - Desigur, domn' profesor. Nu am întrebat-o dacă vine sau nu, ştiind că stabilisem data şi ora. Ieri de fapt a lipsit şi de la şcoală. - Da? se miră Condurache! Nu avusese oră de matematică la clasa fetelor să-i sesizeze absenţa. Angela formă numărul Ramonei şi la capătul celălalt răspunse mama fetei. - Sărut mâna, doamna Orru! Sunt Angela, colega de clasă a Ramonei. Ce s-a întâmplat cu ea de nu a venit la şcoală şi nici la pregătirea de la matematică? - Cum, nu ţi-a spus ce-a păţit? - Nu! Ce s-a întâmplat? răspunse ea îngrijorată. - Venind spre casă, la puţin timp după ce v-aţi despărţit în staţie, i s-a făcut rău. A fost doar o cădere de calciu, aşa cum poate să fi fost şi altceva mai grav. Prăbuşindu-se, s-a lovit cu capul de caldarâm. Avea ceva dureri şi ameţeli, aşa că are trimitere la Policlinică pentru investigaţii mai amănunţite, radiografii şi alte analize. Normal ar fi trebuit măcar să te sune pe tine sau pe profesor, că lipseşte de la pregătire, dar nu ştiu de ce nu a făcut-o. Pentru şcoală are scutire de la medicul de familie. Posibil să fi uitat, fapt ce mă miră şi totodată mă pune pe gânduri în aceeaşi măsură. Angela se declară în sinea sa tare nemulţumită de situaţie. Devenise dintr-o dată jenant să stea singură cu profesorul Condurache în casa acestuia. Era ceva inedit, la care nu se aşteptase şi nici nu se gândise că s-ar putea întâmpla vreodată. Când i-a spus ce a păţit Ramona, profesorul se întunecă la faţă şi pufăia continuu ca o locomotivă din interminabila lui ţigară. Parcă suda ţigările una de cealaltă. Surescitat şi tare nervos o invită şi pe Angela să se servească din pachet, dar tânăra se codi, refuzându-l. Îi era ruşine să fumeze de faţă cu profesorul, chiar dacă se mai întâmpla uneori să strice câte o ţigară, când mergea la vreun bar de zi împreună cu colegele şi colegii. - Hai, nu te mai feri, ştiu că toate fumaţi. Şi noi făceam la fel când eram de vârsta voastră. Ramona nu s-a mai jenat ca tine când a mai fost pe aici la meditaţie, completă profesorul căutând să-şi tempereze primul impuls de nemulţumire că i se dă programul peste cap. Ramona era fiica unor intelectuali cu preocupări în domeniul artei. Tatăl său, Robert Orru era un celebru pictor prin venele căruia curgea sânge italian, părinţii săi fiind născuţi undeva la graniţa cu Elveţia. În timpul celui de al doilea război mondial când la putere se afla partidul nazist al lui Mussolini, întreaga familie Orru emigră în Elveţia neutră, la Lugano, unde se născu viitorul pictor. După terminarea războiului, familia lui a mai stat vreo zece ani în Elveţia, apoi a revenit în Italia pe meleagurile natale, dar când el a ajuns la vârsta liceului s-a întors la Lugano, un cochet orăşel de munte, unde aveau rude din partea mamei, pentru a-şi continua studiile liceale şi pe cele ale Şcolii artelor frumoase. Robert o cunoscuse pe Mirela în Berna, la un concert susţinut de Opera Română din Bucureşti, cu ceva ani în urmă. Se îndrăgosti atât de tare de tânăra şi frumoasa soprană, încât hotărî să se căsătorească cu ea şi să se stabilească definitiv în România, la Bucureşti. Acum el era posesorul a nenumărate expoziţii naţionale şi internaţionale, iar Mirela soprană la Teatrul de Operă din Bucureşti. Fiind unicul lor copil, Ramona s-a bucurat de o creştere deosebită, de la naştere şi până la vârsta adolescenţei, fără griji sau restricţii. A beneficiat nu numai de atenţia şi educaţia părinţilor, cât mai ales a unor persoane cultivate care i-au îndrumat paşii în viaţă, din pruncie şi până în zilele actuale. În afara bonelor care s-au îngrijit de dezvoltarea fizică, de cea psihică şi de sănătate s-au ocupat psihologi, profesori de limbi străine, meditatori, medici. Părinţii erau nevoiţi de multe ori să lipsească de acasă plecând în turnee sau cu expoziţiile prin marele oraşe ale ţării ori din străinătate, doica şi armata de „îndrumători” suplineau lipsa acestora, familia neavând alte rude în capitală care să se ocupe de copilă, Mirela fiind la rândul său originară de undeva din Dobrogea. Tânăra se obişnuise cu acest mod de viaţă de la vârsta când a început să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, aşa că foarte repede învăţase de mică să-şi „terorizeze” atât doica, cât mai ales profesorii şi să-şi impună punctul de vedere. Părinţii fiind mai mult plecaţi îi îndeplineau toate preferinţele şi mofturile, fără comentarii, când erau cu toţii împreună. Odată cu trecerea anilor, temperamentul său coleric s-a mai atenuat, însă obiceiul de a se considera „îndreptăţită” să i se confere toată atenţia, încă mai persista. Şi-n cadrul liceului ţinea să-şi impună voinţa, aşa că printre colege, nu se considera prietenă decât unui grup restrâns care îi accepta „superioritatea”. Cum i se acorda o oarecare atenţie, imediat încerca să-i domine pe toţi membrii grupului şi aceasta datorită educaţiei primite în copilărie că totul i se cuvine şi i se permite. Nu moştenise aptitudinile părinţilor. De la mamă n-o avea pe cea de a cânta, chiar era departe de a moşteni vreo veleitate în acest domeniu, însă de pictat ar fi putut-o face, dacă i-ar fi plăcut, având ceva talent în această privinţă. Totuşi, avea şi ea înclinaţii care puteau compensa lipsurile din comportamentul său. Îi plăceau ştiinţele exacte şi limba română. Se putea exprima la fel de bine într-o conversaţie liberă în engleză şi franceză şi îi plăcea să scrie poezii, încă de prin clasele gimnaziale când a început să-şi publice creaţiile poetice prin diverse reviste de cultură, la care primea critici de specialitate favorabile. Aşa a ajuns să fie remarcată şi de profesorul Sebastian Condurache, care încă din clasa a IX - a, a luat-o sub aripa sa protectoare pentru pregătirea la matematică, dezvoltându-i pentru această materie o adevărată pasiune. Acum, profesorul făcea meditaţie cu cele două eleve în dimineţile zilelor de sâmbătă, când nu mergeau la cursuri, dar şi-n vacanţe dacă urmau să participe la vreun concurs. Alteori şi mai des, când se apropia ziua examinărilor. La început făcea pregătire după program, în incinta liceului, dar de curând le chema la el acasă. Nu după mult timp de la începerea meditaţiilor, fetele au devenit cele mai bune „matematiciene” din şcoală şi câştigau orice concurs organizat pe liceu. Între ele chiar exista o oarecare concurenţă nedeclarată, care să fie mai bună la matematică, lucru încurajator pentru profesor. Spera să nu le dispară interesul faţă de materia lui, cel puţin cât vor fi elevele lui. Fetele se pregăteau pentru faza pe capitală şi de aceea mergeau săptămânal la meditaţie câte două ore. Olimpiada se apropia cu paşi repezi, mai era doar o lună şi ele doreau să fie tot mai bine pregătite. Problemele pe care le rezolvau cu proful erau de nivelul facultăţii, nu de cel al pregătirii liceale, aşa că sperau să nu aibă nicio surpriză cu privire la această fază sau cu examenul de admitere în facultate. Prietenia dintre ele a apărut atât pe fondul caracterului lor, cât mai ales al faptului că făceau împreună meditaţie cu acelaşi profesor. Angela, fiica unor funcţionari de stat, s-a lăsat dominată de caracterul puternic al colegei sale, aşa că a acceptat uşor protecţia sa. Ramona o invita să o însoţească la concertele mamei, ori la vernisajele tatălui şi în general îi suporta toate cheltuielile prin cluburi sau discoteci unde dorea să o însoţească. Ea nu ducea niciodată lipsa banilor, portmoneul său conţinea uneori chiar mai mulţi decât i-ar fi fost necesari. Angela nu era o profitoare, dar nu avea curajul şi tăria s-o refuze. Când prietena ei dorea ceva, îşi impunea fără echivoc voinţa. Ramona în ultimul timp se simţea din ce în ce mai slăbită. Acumulase ceva oboseală şi poate din această cauza a crezut că i s-a făcut rău pe stradă, când se întorceau de la şcoală. Era pentru prima dată când lipsea de la meditaţie, iar Angela s-a trezit singură în casa profesorului Condurache. Acest lucru se datora, după cum a aflat de la mamă-sa, accidentului suferit pe stradă imediat după ce s-au despărţit. Nu observase nicio schimbare în compor-tamentul Ramonei, pentru a rămâne cu ea. Era la fel de veselă şi-şi povestiseră, mergând spre staţia de tramvai, ce se mai petrecuse de curând în viaţa lor extraşcolară. Luni, când s-au întâlnit la liceu, Ramona i-a explicat ce se întâmplase. După despărţire a simţit cum totul se învârte în jurul său şi i s-au înmuiat picioarele, prăbuşindu-se pe caldarâm. Fiind trecători pe stradă, mai ales că era o staţie unde de obicei coboară din tramvai foarte multe persoane, imediat a fost ajutată să se ridice de pe caldarâm şi să se aşeze pe o bancă. Cineva a apelat serviciul de urgenţă 112, iar o salvare a apărut în câteva minute, însă după ce a fost consultată de medicul echipajului, a refuzat a fie transportată la urgenţă, pentru a i se da şi alte îngrijiri medicale. S-a mulţumit cu serviciile oferite pe loc, luarea tensiunii şi oxigenarea plămânilor cu ajutorul măştii de oxigen. Totuşi, a ascultat de sfatul specialistului de pe salvare şi, cum a ajuns acasă şi-a sunat medicul de familie, un prieten al părinţilor, explicându-i ce a păţit pe stradă. Doctorul Sterian s-a deplasat imediat la domiciliul familiei Orru să-şi vadă pacienta. Consultând-o, nu i-a plăcut cum se prezenta din punct de vedere al sănătăţii, aşa că i-a completat o trimitere la Policlinică să efectueze de urgenţă anumite controale medicale. Pentru vineri i-a prescris să facă un set de analize la sânge, un control la cardiologie, altul la neurologie şi dacă se poate şi la internist. Vineri, când Ramona a trecut prin toate cabinetele indicate de medicul de familie, s-a constatat că de fapt avea o spasmofilie cauzată de o lipsă de calciu. I s-a recomandat o dietă cu alimente bogate în vitamine, fructe şi legume şi mai ales, să se abţină de la tutun, alcool, cafea şi energizante, de care cam abuzase în ultimul timp, ca să-şi menţină tonusul. Ramona era mai mică decât colega sa cu doar câteva luni, fiind născută în august, pe când Angela în decembrie, dar cu un an mai devreme, de aceea una devenise majoră şi cealaltă nu. Nu numai aceasta era diferenţa dintre ele. Dacă Angela era mărunţică, puţin peste un metru şaizeci, cu un piept bine dezvoltat, părul şaten şi ochii negri umbriţi de nişte gene mari, arcuite, Ramona era înaltă ca o baschetbalistă, subţirică, supleţea fiindu-i atuul care o scotea în evidenţă şi mai ales părul uşor ondulat de culoarea spicului de grâu bine copt, gata de secerat. Avea ochii albaştri, genele lungi, mersul de felină şi nişte sâni micuţi ca două mingi de tenis. Folosea cele mai fine parfumuri, iar atunci când mergea pe stradă lăsa în urma sa o adiere suavă de miros de fân proaspăt cosit, făcând nu numai pe bărbaţi, ci şi pe femei să întoarcă privirile, să-i urmărească mersul ca o alunecare printre trecătorii întâlniţi. Ramona era nu numai inteligentă, ci şi elegantă, contribuind astfel să-şi menţină cota printre elevele liceului la cele mai înalte standarde. Era etalonul la care ţinea să ajungă fiecare elevă a căror părinţi îşi permiteau aceste costuri. Afacerile tatălui cu pictura mergeau destul de bine. O anumită clasă a populaţiei, cu o stare materială peste medie, a început să investească în afara aurului şi în artă şi, cum picturile lui erau în vogă, preţurile erau pe măsură. Mama, ca orice bugetar, se bucura de venituri suplimentare doar când prindea câte un contract extern, ceea ce se întâmpla destul de rar. Uneori mai pleca cu Opera de Stat în turnee, dar banii de diurnă abia de-i ajungeau la shopping pentru mărunţişuri. Pentru investiţii mai serioase lua de obicei bani de acasă. Angela auzind că Ramona a fumat în casa lui Condurache şi că a mai fost şi singură cu profu’, se îmbujoră la faţă, când luă o ţigară din pachetul de Camel, nu atât de emoţia ineditului, cât mai ales din curiozitate, să afle ce-au mai făcut amândoi în timpul meditaţiei, ştiind că şi Ramona îl plăcea pe profesor. Era mai avantajată decât ea, fiind mai înaltă, subţirică şi cu pletele ca de aur. Ştia că-i preferata băieţilor din liceu, fapt ce-o făcea să se simtă superioară celorlalte prietene sau colege. Sebastian imediat luă bricheta şi, apropiindu-şi mâna de a fetei, îi aprinse ţigara. Atingerea celor două mâini le creă o senzaţie stranie la amândoi. Angela îşi ridică privirile şi, se uită curioasă în ochii profului, mulţumindu-i în şoaptă. - Lasă, ăsta-i secretul nostru! Nu trebuie neapărat să ştie cineva că vă încurajez să fumaţi. Dacă nu-i venită Ramona, ce zici, mai ai chef de matematică? - Eu ştiu... dacă tot am bătut drumul până aici pe gerul de afară... - Nu-i nimic. Am să-ţi aleg câteva probleme pe care să încerci să le rezolvi acasă. Când te întâlneşti cu Ramona i le dai şi ei. La următoarea întâlnire vom discuta despre ele. - Atunci să le transcriu... - Nu trebuie. Îţi dau culegerea şi le rezolvi acasă. Aşa ne rămâne timp mai mult să discutăm şi noi, să vedem ce bârfe circulă prin şcoală, ce mai spun elevii despre profesori, chestii din astea, de ale voastre. - Nu ştiu ce se mai bârfeşte. Nu prea mă bag în asemenea discuţii..., mai ales în cele despre profesori. - Lasă, lasă, ştiu eu că o mai faceţi, când vă întâlniţi în afara liceului. Condurache se îndreptă spre un bufet din lemn de mahon sculptat, o piesă de mobilier greu, patinat de timp, de unde se întoarse cu un serviciu de lichior în care sticla era pe jumătate. - Ce zici de ceva care să te încălzească pe interior, când vei ieşi afară la ger? - Ştiţi, eu nu prea obişnuiesc să consum băuturi alcoolice. Şi cu ţigara, mai mult mă prostesc, nu sunt o fumătoare pasionată. Când mai mergem la discotecă sau la un bar de zi fumez câte o ţigară, că tot inhalez fumul altora. Condurache aduse o măsuţă pe rotile şi o aşeză între cele două fotolii, apoi umplu cu vişinată două păhăruţe cu picior, dintr-o sticlă de Murano de culoare grena, pictată cu desene de culoare albă, reprezentând o scenă chinezească, o doamnă servind ceai unei alteia, ce avea un evantai deschis. Era un serviciu de lichior destul de vechi, din perioada antebelică, pe care i-l făcuse cadou o mătuşă, când împlinise el treizeci de ani. Era sora mamei, care nu avea copii şi ţinea foarte mult la el. Spera s-o moştenească la trecerea în lumea liniştii veşnice, fiind o persoană foarte bogată, bogăţie ce venea din vremuri trecute, în ciuda regimului ce le-a urmat. În cameră se făcu simţit imediat mirosul de vişină putredă. - Noroc şi succes la olimpiadă, îi ură Condurache fetei, dând peste cap lichidul din pahar. De ce nu şi în dragoste, doar eşti fată tânără, continuă el vesel. - Mulţumesc! Sper să ne descurcăm şi să trecem de faza pe capitală, iar cu dragostea mai am de aşteptat. Măcar să termin liceul. - Desigur, că vă veţi descurca, sunteţi două fete isteţe şi bine pregătite. Pe voi mă bazez să ne facem liceul cunoscut în ţară, iar despre dragoste ştii ce se spune: „este oarbă şi nu ştii niciodată când te va prinde de picior...” Angela duse la buze păhăruţul şi fineţea băuturii, însoţită de aroma plăcută a lichidului îi făcu o deosebită plăcere. Fiind dulce nu simţi tăria alcoolului. Mai trase un fum din ţigară şi începu să privească prin cameră, gândindu-se la vorbele lui Sebastian Condurache, care acum se ocupa cu pregătitul cafelei. Dacă priveai mai atent prin încăpere se putea observa că nu-i prea vin oaspeţi. De fapt, după cum aflase, nu-i treceau pragul casei alte persoane în afara câtorva membri ai familiei, de femei nici vorbă. Această vizită a ei, fără Ramona, începu dintr-o dată să o încânte. Considerată iniţial, drept două ore de meditaţie la matematică, s-ar putea transforma într-una cu surprize neprevăzute în viaţa sa. Nici nu-şi dădea seama cât de îndrăzneţe îi deveniră gândurile după primul păhăruţ. După înghiţirea licorii printr-un instinct involuntar, se simţi imediat cuprinsă de o căldură interioară ce o făcu să se relaxeze. Acum privea detaşată cum trosnesc lemnele în şemineu. - Ce plăcut este în salon, gândea fata dormitând în fotoliu. Din boxele unui DVD instalat pe un raft al vastei biblioteci plină de cărţi, se auzeau acordurile unduitoare ale unui tangou sud-american. - Ce frumos ar fi să te afli acum în braţele unui bărbat, să te laşi în dans strânsă la pieptul lui, să-i simţi apropierea trupului şi forţa braţelor care te cuprind cu tandreţe, continuă ea să viseze, adâncindu-se mai mult în fotoliu, moleşită de dogoarea şemineului, dar şi de căldura vişinatei ce îşi lăsa uşor, amprentele prin trupul său tânăr şi neobişnuit cu efectele alcoolului. Îl privea liniştită pe Condurache, cum amesteca cu grijă în ibric, să nu se reverse caimacul. Avea o tavă cu nisip fierbinte pe aragaz, prin care plimba cu mare atenţie recipientul din aramă. Dorea să o impresioneze pe tânăra sa elevă cu o cafea turcească originală, ce o primise cadou de la nişte prieteni, care fuseseră în excursie la Istanbul. Angela dormita, ca motanul pe cuptor, cuprinsă de o moleşeală plăcută, relaxantă care o îmbia la visare. Uitase de faptul că este singură în casa unui bărbat de treizeci şi trei de ani, care pe deasupra îi mai era şi profesor. Lichiorul ca şi tăria ţigării începeau să-şi facă efectul. Condurache reveni cu ibricul în mână, turnă cafeaua în ceştile din cobalt albastru cu dungă aurită pe margini, apoi umplu din nou paharele cu lichidul miraculos. - Nu mai puneţi vă rog, am început să mă ameţesc după primul păhăruţ! - Lasă că nu se întâmplă nimic! Aşa ai prima senzaţie din cauza căldurii din şemineu. Nu-i mai plăcut aici decât afară? spuse Condurache, plimbându-şi palma pe spatele fetei, mângâindu-l în alunecarea mâinii sale puternice peste bluza subţire în care era îmbrăcată. Angela nu a considerat un gest nelalocul lui faptul că profesorul şi-a plimbat mâna pe corpul său, într-o mângâiere părintească. Chiar îi plăcu. Îl simţea mai apropiat, ca pe cineva din familie. Parcă nu mai era profu’ – zbir de care se temea tot liceul şi care lăsa corigenţi pe bandă rulantă. - Ai să vezi ce cafea specială ţi-am pregătit! Nu ştiu dacă ai băut vreodată aşa ceva la un bar sau discotecă pe unde mergeţi voi tinerii. - Acolo servesc doar espresso, apă fiartă trecută peste o cupă de cafea, lângă care îţi mai adaugă o doză de lapte condensat şi pacheţelul de zahăr, uneori şi câte un pliculeţ cu ciocolată. - Serveşte-te, nu te sfii! Nu-ţi place lichiorul meu? Eu mi-l pregătesc după o reţetă proprie. Cum nu are cine să-mi treacă pragul casei, nu prea am ocazia să tratez cu el multe persoane. - Nu aveţi pe nimeni în casă, locuiţi singur? - Da, după cum bănuiesc că a aflat tot liceul, de la femeia de serviciu şi până la gardianul de la poartă, am divorţat. Acum, mă pot ocupa mai mult de şcoală, de matematică şi grădinărit, pasiunile mele. -aDar, domnule profesor, scuzaţi-mi imperti-nenţa, viaţa dumneavoastră privată nu vă mai preocupă? Încă sunteţi tânăr şi, iertaţi-mi din nou neobrăzarea, sunteţi un bărbat şarmant care poate să-i placă şi altei femei în afara fostei soţii. - Da? Aşa crezi tu sau aşa se discută în cercul vostru de tineri? - Nu-i numai părerea mea... - Mulţumesc Angela, nu ştiam că fac o impresie aşa bună printre elevi. - De ce nu? Chiar dacă unii vă mai înjură câteodată, considerându-vă prea aspru. - Nu pot fi altfel cu chiulangii. Atunci instituţia şcolară nu şi-ar mai îndeplini menirea, cea de instruire a tineretului şi pregătirea lui pentru viaţă. - Cred că ai fi tu în stare să faci şi altă pregătire unor fete tinere ca mine, gândi cu îndrăzneală Angela în sinea ei, sorbind cu plăcere din păhăruţul cu lichior. Nu-l mai simţea aşa de departe şi de distant pe profu’ său de matematică. Putea să-l considere chiar amic. - Oare cum o fi ca iubit? îşi permise ea o între-bare insolentă. - Din ce cauză l-o fi părăsit soţia? Ştie măcar să sărute ca un bărbat adevărat sau te amăgeşte cu pupici fără nici un farmec ca Florin, care m-a invitat de câteva ori la discotecă şi la film, plictisindu-mă cu lipsa lui de experienţă şi îndrăzneală! Condurache o întrebă dacă are vreun prieten în şcoală, care să o însoţească când iese în oraş. - Nu am! De fapt nici timp de plimbări nu găsesc şi, nici nu prea am cu cine ieşi în oraş dintre colegii noştri, minţi ea pe jumătate adevărat. Doar ce şi-l adusese în memorie pe Florin cu un minut în urmă. - Vedeţi dumneavoastră, noi fetele, ne maturizăm mai repede decât băieţii. Chiar dacă suntem de aceeaşi vârstă, avem câţiva ani buni în plus ca maturitate în gândire. - Deci, simţiţi nevoia să aveţi lângă voi bărbaţi mai copţi la minte, aşa ca mine de exemplu, marşă Sebastian zâmbind. - Hi, hi, hi, sincer vorbind uneori mai facem prostia să gândim şi aşa, punându-ne tot felul de întrebări nelalocul lor referitor la bărbaţii cu „experienţă”, cum îi numim noi, fetele. Angela se sperie de cutezanţa sa de a discuta probleme aşa de intime cu profesorul său de matematică. - Poate vişinata a început să-şi facă efectul sau o fi de vină căldura din cameră? gândi ea. Se simţea un pic ameţită şi euforică. Bărbatul îşi sprijini podul palmei pe genunchiul dezgolit destul de mult al Angelei, care se cufundase cu totul în moliciunea fotoliului. Acest gest o electrocută pe elevă, care se alertă: - Ce face profu’ cu mine acum? Ce are de gând să facă? Va încerca să mă seducă? Condurache, cu o mână pe piciorul fetei şi cu cealaltă pe ceaşca cu cafea, sorbi încet şi cu plăcere, privind fata cu insistenţă în ochi. Aceasta făcu o mişcare de retragere, încercând să-şi tragă fusta spre genunchi, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească şi mai mult pulpa dinspre Condurache. Privirile lui căpătară o anumită scânteiere. Se gândea că făcându-i avansuri fetei, aceasta ar putea povesti în liceu şi apoi să se audă şi la Inspectorat, că el invită acasă eleve pentru meditaţie, dar în fapt doreşte să se culce cu ele. Angela, ca orice adolescentă dornică să savureze la maximum stările extreme care o caracterizau de fapt, îl privi pe bărbat cu interes. Se simţea dintr-o dată curajoasă şi puternică. Doar îi plăcea de el, iar situaţia în care se afla îi dădea o trăire aparte. Situaţia ei de virgină devenise apăsătoare. Nici să se ofere unui coleg fără experienţă care apoi ar fi povestit întregului liceu că s-a culcat cu ea, nu i-ar fi surâs. Spera mereu ca atunci când va sosi momentul să se dăruiască cuiva, acesta ori să se însoare cu ea, lucru prea îndepărtat şi greu de realizat, ori i se va oferi pur şi simplu unui bărbat de care să-i placă şi care să-i aprecieze „sacrificiul”. Nici nu-şi dădea seama cât de aproape putea fi acel moment, după cum se simţea în acele clipe euforice! Au început să-şi povestească unul altuia diferite întâmplări hazlii. Condurache şi el “încălzit” de vişinată, insista ca fata să i se adreseze pe nume, când sunt singuri, fapt ce o încânta pe elevă, chiar dacă nu avea curajul să o facă. La un moment dat Angela simţi nevoia să meargă la baie şi, atunci se ridică din fotoliu, întrebând unde este amplasată. Condurache o luă pe după umăr şi o conduse prin living room spre o uşă ce a stat tot timpul închisă. Dădea spre un hol larg şi spaţios. Luând-o de mână, deschise una dintre uşi şi îi arătă baia. Observase că lichiorul şi căldura şemineului începuseră să-şi facă efectul asupra tinerei. În faţa uşii o luă de după umeri şi o strânse la piept, fără ca aceasta să se opună. Cum faţa nu-i ajungea decât până la umeri, bărbatul se aplecă şi o sărută pe creştetul capului, aproape părinteşte. Angela, care avea mâna în mâna lui, o strânse uşor, cu plăcere, ca o acceptare, privindu-l insistent în ochi. Intră imediat în baie, închizând uşa după ea. Aici trona o oglindă de mărimea unui om. Fata se postă în faţa ei şi se studie cu atenţie. Ochii i se micşoraseră şi îi erau un pic injectaţi, iar obrazul îmbujorat parcă o ardea. Se privi cu insistenţă şi se întrebă: - Ce zici, Angelica, ai curajul să mergi mai departe? Era emoţionată numai, că-i trecea prin cap acest gând, dar să-l mai şi pună în practică! Aruncă pe faţă cu apă rece ca gheaţa să se răcorească, pentru a alunga aburii alcoolului ce-o cam ameţiseră. Se simţea ciudat din cauza celor două păhăruţe cu vişinată savurate cu atâta plăcere. Deliciosul lichid îşi făcea simţit efectul. Revenită în hol, nu a fost atentă ce uşă a deschis şi s-a trezit în mijlocul unui dormitor elegant, cu un pat matrimonial pe mijloc, cu tăblii din lemn pictat, acoperit cu un pled strălucitor de culoare turcoaz. De părţile laterale ale pledului atârnau ciucuri mari. Pe tăblia de la capăt erau pictaţi doi îngeri ce supravegheau somnul unei frumoase prinţese blonde, îmbrăcată într-o cămaşă albă, diafană. Dându-şi seama că a greşit uşa, Angela privi totuşi cu interes încăperea: - Deci aici face dragoste Condurache când îşi aduce iubitele, gândi ea cu o anumită nuanţă de curiozitate în gând. Şi ce pat mare are. Îi mai lipseşte baldachinul ca să fie unul din poveştile cu zâne şi cu prinţi. Văd că zâna este deja pictată pe tăblie. Oare el o fi prinţul? În spatele ei apăru profesorul care şi-a dat seama că fata a greşit uşa de acces spre living. - Ai fost curioasă să-mi vezi dormitorul? o întrebă Condurache luând-o cu un braţ de mijloc, ajungând cu degetele sub sânul fetei, care tresări înfiorată. - Nu, nu, răspunse ea încurcată şi totodată jenată de situaţie, am intrat din greşeală. - Desigur, am glumit. Nu eşti singura persoană care păţeşte aşa ceva. Îţi place dormitorul meu? - Mda, este frumos, mobilă veche în stil baroc, din nuc, camera este luminoasă şi primitoare... - Văd că te pricepi şi la artă. Te-ai simţi atrasă de un asemenea dormitor?... tatonă el mai departe terenul... - Depinde de împrejurare şi pentru ce mergi într-un asemenea dormitor, spuse ea cu mai mult curaj, privindu-l cu obrăznicie în ochi. Să-i admiri mobilierul ca obiect de artă veche sau să-l foloseşti pur şi simplu ca pe o cameră mai deosebită, destinată odihnei. Condurache o apropie de el şi o luă în braţe, în timp ce ea ridică capul, privindu-l întrebătoare: - Ce ai de gând să faci acum cu mine, profule? Acelaşi lucru se întreba şi Condurache. Să profite de starea de derută şi de abandonare a fetei sau să se retragă cu demnitatea sa de profesor aflat în faţa unei eleve un pic ameţită de alcool? Privirile Angelei parcă îl îndemnau să o sărute, iar buzele lui abia aşteptau s-o facă, lucru de la care nu se putu abţine. Era prea mult timp de când nu se mai culcase cu o femeie, să mai aibă şi raţiune asupra gestului său, iar momentul era prea provocator. Când îşi puse buzele flămânde peste cele ale copilei, aceasta făcu ochii mari şi-l privi cu mirare şi nedumerire. - O sărută Condurache? Condurache, zbirul? Îi răspunse involuntar la sărut. Nu mai era conştientă de faptul că cel care o săruta în fastuosul dormitor este profesorul său de matematică, un bărbat de treizeci şi trei de ani! Dar, parcă nu mai avea importanţă acest lucru! Sângele începu să-i fiarbă. Se ridică pe vârfurile picioarelor să ajungă cât mai bine la buzele lui cărnoase. Le sărută cu plăcere, prinzându-l cu mâna de după gât. Mâinile bărbatului se dezlănţuiră. Începură să-i mângâie sânul, masându-l uşor. Introduse apoi mâna pe sub bluza care nu mai avea toţi nasturii la locul lor şi frământă mai departe muguraşii ce se întăreau vizibil, împungând pânza albă. Angela era în extaz. Simţea cum trupul său îi scapă de sub control. Nu mai trăise aşa de intens acest moment decât atunci când s-au întâlnit într-o noapte la o petrecere în pijama mai multe fete şi după câteva sticle golite de bere, bine ameţite, au vizionat un film porno adus de una dintre ele şi, excitată fiind, a început să se mângâie din instinct, fără să vrea. Acum nu aştepta decât momentul când Condurache o va ridica ca pe un fulg în braţe şi o va purta spre imensitatea patului! Nu ştia dacă ce face este ceea ce dorea într-adevăr să i se întâmple, sau este cel mai bine pentru ea şi viitorul său. Nu era decât un copil rătăcit în labirintul senzaţiilor şi al plăcerilor cărora nu mai putea să le facă faţă. - Dar aceasta este o copilă, gândi la un moment dat Condurache, revenindu-şi. O elevă de-a mea. Ce va urma după aceea? O ridică într-adevăr în braţe, dar nu o duse spre pat, cum se aştepta eleva, ci spre living room, unde o aşeză în fotoliul din care aceasta se ridicase cu câteva minute în urmă. Angela era total descumpănită. Fusese hotărâtă să se abandoneze în braţele bărbatului puternic de lângă ea. Acum parcă era trezită la realitate dintr-un vis plăcut care a rămas doar un vis neîmplinit. Se simţea jenată faţă de Condurache, aşa cum se simţea şi el faţă de ea. - Angela, scuză-mă că m-am lăsat ademenit de frumuseţea şi tinereţea ta, îi spuse gâfâind bărbatul şi asta nu din cauza efortului depus s-o readucă între braţele fotoliului. Îmi cer scuze. Nu trebuia să se întâmple acest lucru, mai ales că-mi eşti elevă şi eşti aşa de tânără... - Şi eu sunt la fel de vinovată, recunoscu sincer fata. Nu trebuia să beau lichiorul şi mai ales să mă simt aşa de bine, aici lângă dumneavoastră, la căldura şemineului... - Sper că nu ai să spui cuiva despre acest incident nefericit. - Lăsaţi, domn’ profesor că nu a fost chiar aşa de rău. Pot recunoaşte că ne-a plăcut amândurora, chiar dacă la un moment dat ne-a „furat peisajul”. Fiţi sigur că nu voi spune nimănui că am stat singuri în living şi m-aţi tratat cu ţigări, lichior şi cafea turcească. Nimeni nu m-ar crede că nu s-a întâmplat nimic „deosebit” între noi. - Este bine aşa. Când doreşti să mai vii la pregătire? - Singură sau cu Ramona? replică ea veselă, nevoie mare. Depinde la ce vreţi să mă pregătiţi pe viitor! Continuă ea cu tupeu, pe acelaşi ton vesel. Ştia că acum Condurache putea să fie foarte uşor manipulat. I-a descoperit slăbiciunea. Orice aluzie despre „întâlnirile” lui cu elevele la meditaţie l-ar fi şifonat foarte tare în liceu şi nu numai, dacă s-ar auzi mai departe de aceşti pereţi despre aşa zisele ore de „meditaţie”. Era suficient să-i povestească Ramonei şi afla jumătate de Bucureşti despre aventurierul profesor care se dă la adolescente. După ce fixară ziua când va sosi de data aceasta cu Ramona, Angela se îmbrăcă şi se pregăti să părăsească confortul din cameră. Se întoarse cu dezinvoltură spre gazdă şi cu nonşalanţa vârstei şi a efectului băuturii, suverană peste mintea sa, se adresă din prag: - Ce zici, Sebi, nu-mi dai nici un pupic de rămas bun? Condurache, surprins de tupeul fetei, se aplecă să o sărute pe obraz, numai că Angela îl cuprinse cu mâna de după gât, îl trase spre ea şi ridicându-se pe vârfuri, îl sărută pasional, cum nu o mai făcuse cu nimeni până atunci, lăsându-l perplex pe Condurache, om trecut prin multe situaţii de acest gen în tinereţea sa. - Ştii! Asta-i ca să ai la ce te gândi după plecarea mea şi mai ales la ce ai pierdut, spuse ea ameţită de lichior şi aroma de cafea turcească, închizând veselă uşa în urma sa.